DE CE ROMÂNISMUL? (2)

-Urmare-

Purtându-şi cu multă fală astăzi apele prin întreaga Europă, Bătrâna DUNĂRE a avut odinioară, în timpurile de demult, misiunea de linie strategică a geto-dacilor utilizată împotriva romanilor, ca mai apoi s-o folosească împotriva migratorilor și împotriva expansiunii otomane.

Marea însă, MAREA CEA MARE a însemnat şi va însemna totdeauna putere şi libertate, o fereastră în lume. Orice deal, orice câmpie înveşmântate în păduri au un colţ drag în inima lor. Oricare potecă de munte pe care coboară turmele de oi, orişicare drumeag pe care coboară carul cu boi fac parte din trecutul şi viitorul lor, sunt fericirea lor de zi cu zi. Atraşi şi strânşi legaţi de locurile unde s-au născut, au trăit, făcându-se una cu acestea, contopindu-se cu tot ce se află în jur, devenind o parte componentă cu valoare de unicat a spaţiului vital. Fraţi au devenit cu natura care-i înconjoară, fraţi au devenit cu SOARELE care le descreţeşte fruntea cu zâmbetul său de dimineaţă, cu nemărginirea cerului.

Ar putea oare ei să existe fără toate acestea? La prima vedere s-ar părea că ei sunt stăpâni în casa lor, stăpânii tuturor lucrurilor, dar înţelepciunea, înţelepciunea multiseculară îi probozeşte să trăiască în armonie cu toate lucrurile care-i însoţesc în această viaţă efemeră, fiind scutul şi pavăza lor, în armonie cu spiritul universal.

Da, aşa sunt românii, AŞA E ROMÂNUL.

Sufletul lui a căutat totdeauna iubirea. Dragostea de ţară este grija lui permanentă, dragostea de ţara unitară. Dar ar putea aceasta oare exista fără unitate naţională, fără o unitate naţională în permanentă desăvârşire? Sau cum s-ar putea găsi calea spre această unitate, spre unitatea naţională? Răspunsul poate fi doar unul. PRIN CONŞTIINŢA NAŢIONALĂ.

Prin conştiinţa naţională a fiecăruia dintre noi, al cărei adversar înverşunat este „eul” nostru, „eul” nostru egoist. Toate acţiunile, toate năzuinţele noastre inspirate de egoism seamănă mai mult cu un castel de nisip. Vremelnicia le stăpâneşte. UNINDU-NE însă cu alţi semeni, vom putea dobândi unitatea naţională care ne va da tărie şi ne va face puternici. A te jertfi pentru semenii tăi trebuie să fie o normă, scopul suprem al vieţii.
IUBIREA SEMENILOR ne va ajuta să înfruntăm toate vitregiile destinului. Şi ce poate fi mai frumos ca iubirea aceasta mirifică A CELOR DE UN SÂNGE CU TINE, de o limbă? Când necazurile lor devin şi ale noastre.

Conştiinţa de a te debarasa de „eul” egoist, şi DE A TE UNI CU SEMENII TĂI, e un lucru minunat ce trebuie să ne preocupe în orice clipă a noastră. Toate poftele trupeşti care duc la un individualism pronunţat trebuie să fie luate sub stăpânirea raţiunii. Trufaş din fire, omul egoist va deschide numaidecât poarta unităţii naţionale în faţă celora care nu ne doresc binele.
Un bătrânel basarabean s-ar fi exprimat odată, că, uite, el a fost un gospodar, iar ei, ceilalţi, nişte terfoşi, nişte peticari. I-am pus întrebarea: „Ţi-ai agonisit averea prin trudă ori ai recurs la tertipuri, abuzând de poziţia socială?” Blândeţea cu care i-am pus întrebarea l-a derutat. Nu ştia ce să răspundă.” Şi dacă te simţi atât de căpos, de ce nu i-ai ajutat şi pe ceilalţi să-şi încropească o gospodărie cât de mică? Trufia că tu eşti cel mai, că eşti buricul pământului te-a împiedicat. Ar fi bine să ştii că oamenii inteligenţi ar trebui să-i conducă pe cei mai puţin înzestraţi, dar să ţină minte că fac parte din acelaşi popor, fără a-i înjosi.”

Da, e cunoscut faptul că unii oameni cu vână de gospodar, cu spirit de iniţiativă, stăpâniţi de trufie şi de egoismul de a avea doar ei, fac să înrăiască pe unii semeni de-ai lor, împingându-i astfel pe calea trădării, de unde nu e departe şi o spărtură în unitatea naţională. Unitatea naţională cere din partea noastră mai mult decât grija zilnică a pâinii şi îmbrăcămintei, ea cere neîncetata armonizare a conştiinţei noastre naţionale.

Unul dintre pilonii conştiinţei noastre naţionale este memoria. „Avea la vreo şaptesprezece ani şi era un tânăr cu har. Tatăl său în prezent intra în categoria oamenilor de afaceri. În cele din urmă, deşi provenind dintr-o familie de deportaţi, izbuti sub regimul sovietic să-şi aranjeze o viaţă îndestulată. Nici mai târziu când s-a ivit posibilitatea să ia o atitudine faţă de regimul sovietic n-a făcut-o. „Aşadar, eşti un învins, i-am spus tânărului. Ai uitat cum Sovietele ţi-au batjocorit buneii. Ai acceptat avantajele pe care ţi le-au oferit. Ai preferat îndestularea, în locul onoarei. Să fii oare un om pierdut? Le-ai acceptat ideologia. Nici nu vrei să te numeşti român, tot o ţii morţiş că eşti moldovan. Să fie oare acea dragoste oarbă a omului pe care o nutreşte faţă de tiranul care l-a supus unor schingiuiri inumane? Cu cât îl nenoroceşte mai mult, cu atât îl iubeşte mai tare. Ori eşti recunoscător pentru viaţa pe care o duci?

Recunoştinţă să fie? Dar pentru ce? Că ţi-a luat viaţa naţională. Cel mai de preţ lucru de pe lumea aceasta. Şi totuşi mai depune un ultim efort. Încearcă să te regăseşti, încearcă să revii la o EXISTENŢĂ NAŢIONALĂ. Viaţa îţi va căpăta un adevărat sens. Cum să faci asta? Să te integrezi în cultura autentică naţională, în cultura românească. Încearcă şi ea te va vindeca.”
Fireşte că dragostea de ţară, de neam îşi va avea pururea loc în inimile noastre. Iar acei oameni care s-au lepădat de ea, legându-şi viaţa de vremelnicia lucrurilor şi a dorinţelor efemere, până la urmă vor avea destinul fiului rătăcit care se va întoarce acasă şi va fi primit cu iubire.

Pentru fiecare dintre noi viaţa nu poate exista în afara unui echilibru. Şi acest echilibru individual se va realiza doar atunci când va exista ECHILIBRUL ÎNTREGII NAŢIUNI. Menţinerea unităţii naţionale este calea spre acest echilibru. Nu e oare cea mai mare bucurie să-ţi vezi ţara întreagă, iar semenii solidari?

Un scriitor povestea că la una din întâlnirile pe care le-a avut într-o localitate rurală, o doamnă care făcea parte din delegaţia oaspeţilor, s-ar fi pronunţat că uite ce Ilene Cosânzene frumoase aveţi, dar au toate chipul trist. Scriitorul ar fi răspuns că aceasta se întâmplă din cauza impasului în care se află. Eu aş zice că totuşi cauza era alta. Cele 20 de Rusande cu chipul trist şi-au dat seama că bărbaţii lor sunt nişte laşi, nişte trădători, care s-au lăsat de calităţile bărbăteşti ale înaintaşilor lor, gata oricând să stea cu capul plecat, mulţumiţi cu un blid de linte. Nu, cele 20 de Rusande i-ar dori altfel. Ar dori să-i vadă cu capul sus, ar dori să-i vadă învingători, ar dori să-i vadă protectori.

În această istorie rămân doar naţiunile formate din oameni puternici şi curajoşi, dornici de libertate, înţelepţi şi stăpâniţi de misterul creaţiei, stăpâniţi de misterul creaţiei unui om deosebit, unui om nou. De ce nu? Acest om visat de milenii. Enigma enigmelor. Oare cum ar putea fi? S-a mai încercat această realizare şi în alte timpuri, în alte epoci, în alte ţări, dar… Nu poate fi pusă la îndoială că apariţia lui va putea fi atestată într-un stat ştiinţific care va fi creat în vreo careva ţară de pe acest pământ, într-un stat în care cultura va sta cu adevărat în capul mesei.

Eşuarea experienţei sovietice a demonstrat net că însăşi calea respectivă a fost greşită, căci ea s-a bazat dintotdeuna pe violenţă şi minciună. Iar liderii acestei opere de creaţie sunt şi vor fi incontestabil oamenii de vocaţie, marii catalizatori ai energiei naţionale, care fac ca viaţa semenilor săi să aibă sens, o menire istorică.

Şi de ce n-am putea oare visa că una din planetele care va fi cândva descoperită în spaţiul cosmic să poarte un nume românesc. Odată debarasaţi de complexul inferiorităţii, magnetizaţi de dorul creaţiei, să ne îmbarcăm pe corabia cunoaşterii, să mergem în întâmpinarea necunoscutului. Iată colo, în depărtare, la orizontul magic îşi face apariţia în rochie de mireasă, ea, veşnica aducătoare de speranţe, Măria sa, Fantezia, care te ademeneşte cu zâmbetul încărcat de vrajă. Tu alergi către ea, întinzi mâna, ea te ia în braţele sale de fecioară, te mângâie, apoi ca din senin dispare, lăsându-te în prizonieratul iluziei, ca iarăşi să-şi facă apariţia… Şi totuşi…

…Întocmai aşa cum după potop oamenii au găsit puteri să se împrăştie din nou pe pământ, tot aşa şi în epoca cea de la urmă seminţia umană a izbutit printr-un efort nebănuit să se salveze, răspândindu-se în spaţiul cosmic. La începutul secolului 21 în conştiinţa omenirii s-a produs o schimbare. A avut loc asta în urma instalării în lume a unei păci universale.

– Şi a fost posibil? După atâţia ani de orbecăire şi agresivitate?
– A fost posibil. Fiind în pragul unei catastrofe iminente, lumea a înţeles că principiul forţei care a stat de veacuri la baza ei, trebuie înlocuit cu cel al unei înţelegeri noi a lucrurilor. A devenit autoritar în lume nu cel care dispunea de forţă militară, ci cel înzestrat cu înţelepciunea creaţiei, creaţiei întru conservarea speciei umane, ce dovedea mai multă credinţă în Dumnezeu, era mai curat la suflet, mai raţional şi drept, obţinea întâietatea în artă şi ştiinţă, fiind împuternicit să guverneze pe acest pământ.
– Şi asta s-a produs în urma unei schimbări de conştiinţă?
– Da, oamenii au înţeles că nu se mai poate trăi aşa cum au trăit. S-au săturat să mai inventeze tot felul de teorii de duzină. În aşa mod a putut să-şi concentreze energia şi inteligenţa umană ca să obţină într-un timp scurt fericirea pe care o râvnise de milenii.
– Dar e atât de simplu. Şi care este contribuţia românilor la această schimbare?
– Au promovat ideea echilibrului universal, competitivităţii între ţări pe principii noi, din care să fie exclusă aroganţa militară, supremaţia popoarelor mari, care de-a lungul veacurilor, au demonstrat că sunt înzestrate cu duh rău. Creaţia, creaţia a salvat omenirea. Binele a învins răul. Omul a învins teama dispariţiei sale.”

La ce bun şi românismul ăsta, ar spune cel neiniţiat, dacă omul e muritor? Să fie aşa oare? Înzestrat cu raţiune, omul, fără doar şi poate, că îşi dă bine seama de caracterul necesar al morţii pe care o ridică la rang de datorie sfântă. Conştientizarea acestui lucru îl face să fie superior oamenilor. Având calitatea de procreare, omul înţelege minunat că după ce a trăit, este obligat să părăsească această lume, lăsând urmaşilor săi tot ce e mai bun în el, care vor continua cauza sa. Fiecare dintre noi îşi continuă viaţa prin copiii săi, prin copiii copiilor acestora. Şi astfel ştafeta se transmite din generaţie în generaţie, zidind clădirea infinitului, operă pe care o construim cu toţii împreună. Şi oare viaţa aceasta infinită pe care o întrupează Dumnezeu nu e oare idealul nostru? Oare nu este cea mai perfectă, cea mai fericită viaţă trăită cu gândul la Dumnezeu, cu gândul la nemurirea neamului nostru?

Doar în infinitul naţiunii sale sufletul românului îşi va putea găsi pacea. Toate celelalte lucruri din jur, pe care le trece prin câmpul percepţiei sale, obţin numai o fărâmă din inima sa, DOAR NAŢIUNEA îl ţine în orbita ei ca o vrajă fără de sfârşit. Doar în infinitul naţiunii românul îşi vede scopul suprem, viaţa lui capătă sens. Şi ca orice naţiune care este într-o continuă perfecţiune, într-o continuă prefacere, naţiunea română prin perfecţiunea şi prefacerea aceasta este infinită. Oare nu este cea mai mare fericire să laşi o urmă pe pământ, să ştii că binele pe care ţi l-au făcut strămoşii, îl poţi transmite prin fapte concrete posterităţii?

Impostorii de astăzi, falsificatorii istoriei neamului românesc vor plăti negreşit în faţa judecăţii generaţiilor viitoare. În această operă imensă, care este clădirea infinită a naţiunii, nu este român să nu fi lăsat o parte din sufletul său, din roadele sale. Să moşteneşti de la acei care au trăit înaintea ta vocaţia frumosului, ideile lor, fantezia, limba, firea, calităţile şi specificul, datinile, pravilele de conduită, orânduirea avansată, să moşteneşti şi să transmiţi celor care urcă pe o treaptă a nemuririi, nu este oare un lucru sfânt, ceva divin? Negreşit că odată şi odată Dumnezeu va da preferinţă poporului care a suferit cel mai mult, va alege POPORUL ROMÂN, cel care a stat la poarta tuturor vânturilor rele. Ai pus şi tu umărul la această casă a noastră a infinitului, tu, cel născut în Basarabia sau altundeva, te-ai întrebat?

Am avut totdeauna vecini, adevărate imperii, ca să se destrame în cele din urmă. Imperiile, aşadar, vin şi se duc. Casa noastră însă se află în acelaşi loc, în locul său DE VEACURI. Ea există şi va exista atâta timp cât va exista neamul nostru, neamul nostru românesc. Şi acele hore de foc ale studenţilor-grevişti din piaţă, ale generaţiei în creştere nu sunt oare o dovadă, un simbol al perenităţii, al tăriei şi trăiniciei noastre?

Degeaba încercaţi voi, tot felul de moţpani şi senici, de popuşoi şi solonari să opriţi roata istoriei. Degeaba încercaţi să răstigniţi românismul mereu tânăr, mereu în devenire. Vă aşteaptă acelaşi destin al lui Iuda. Pentru că a lupta cu lucrurile sfinte ale unui popor înseamnă a lupta pentru o cauză pierdută.

Acum la sfârşitul acestui secol zbuciumat, care este secolul al XX-lea, ROMÂNISMUL are o însemnătate MAI MARE CA ORICÂND. Întemeiat nu pe ură, ci pe IUBIRE, nu pe constrângere, ci pe TOLERANŢĂ, pe UNITATEA de gândire şi de simţire a generaţiilor, nu pe puritanism biologic, ci pe PATRIOTISM cultural, românismul, ne va ţine TOTDEAUNA PE TOŢI ÎMPREUNĂ, pe toţi laolaltă, ne va da TĂRIE să supravieţuim, căci, vorba humuleşteanului, „UNIREA FACE PUTEREA.”

ROMÂNISMUL ESTE CREDINŢA NOASTRĂ A TUTURORA. Fără de el viaţa nu are sens.

- Sfârșit -

Sursa: Mihai Ciubotaru
Adaptare și foto: Carmen Pankau