DE CE ROMÂNISMUL? (1)

Ori de câte ori, când se pune la îndoială vigoarea, trăinicia şi perenitatea românismului, din adâncurile istoriei vin către noi nişte oameni înalţi şi voinici, cu ochii albaştri şi cu părul blond-cărămiziu, lung şi bogat atârnând aproape de umeri, vin să ne spună că sunt nemuritori. Graţioase şi înalte, cu chipul frumos şi atrăgător, dar încărcat de seriozitate şi gravitate, femeile lor păreau zâne din poveşti. Sunt ei, Geţii! Iată-i cum ies dimineaţa, când se crapă de ziuă, îmbrăcaţi în pantalonii lor strâmţi, cu o cămaşă încinsă cu o cingătoare la mijloc desfăcută pe din părţi, mergând care să are, care să cosească, care să taie lemne la pădure.

Încotro o fi zburând gândurile nevestelor lor, văzându-i porniţi la drum? Că ţara are vremuri bune. Iar ele, stăpânele, petrecându-şi bărbaţii, să se apuce să trebăluiască pe lângă casă, să aprindă focul în vatră, să pună la fiert boabe de grâu ori să le macine cu migală pe piatră subţire şi mare. După care lucru să-şi aştepte bărbaţii.

Dar uite-l şi pe regele lor, Burebista, stând în reşedinţa sa din Munţii Orăştiei, mândru de faptele sale, căci devenise stăpânul ţinuturilor care se întindeau din Nistru până-n Tissa, din Carpaţii septentrionali până-n Munţii Haemus, iar lumea îl numea cel „dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia.”

Înfloreau satele, înfloreau oraşele. Sarmizegetusa, Argedava, Petrodava. Colea însă, mai încolo, câţiva oşteni geto-daci beau apă din Dunăre, după o datină străbună, ca să-şi întărească duhul şi trupul şubrezit de oboseală. Dar uite că se cutremură pământul. Pe podul de la Drobeta-Turnu Severin porniră a se perinda glorioasele legiuni romane. Iată prima cetate dacă asediată, apoi a doua, care cad în urma unor lupte înverşunate. Căci Munţii Orăştiei, Sarmizegetusa, podoaba şi mândria ţării mai rămânea liberă. „La luptă! La luptă dreaptă!” îşi îndemna Decebal consângenii. Căci dacii nu-şi vor ţine niciodată capul plecat.”
Şi au luptat ei, Geţii carpatini, până li s-au împuţinat puterile. Adversarii lor erau însă, romanii. Decebal, Decebal! Tu eşti legenda legendelor. Când căpetenia romanilor, Tiberius Claudius Maximus, avea să-i arate cu degetul mare al mânii drepte, ridicate în sus că-i cruţă viaţa, acesta va rămâne neînfrânt. Şi astăzi el rămâne pilda pildelor pentru urmaşi. Cu zâmbetul pe buze, îşi va duce sabia la gât…

O aşezare, o cetate cufundată în ruini, un nume gravat pe o piatră – sunt marile semne ale trecutului. Tot ce găsim noi în locurile fostelor urbe Ulpia Traiana, Sarmizegetusa, Napoca, Apulum, Potaissa ne vorbesc de pax romana de la acea epocă, de revenirea din munţi a Geţilor carpatini pe pământurile lor, construind laolaltă cu învingătorii romani drumuri, monumente, case, palate…

De vreo nouăsprezece secole se înalţă către ceruri falnic Columna lui Traian la Roma. care prin caracterul său de document istoric, constituie un adevărat „act de naştere” al poporului român.

De ce ROMÂNISMUL? Ori de câte ori, când se pune la îndoială durabilitatea românismului, vin către noi din străfundurile istoriei Geţii carpatini şi romanii, vin să ne spună că suntem nemuritori.
De ce românismul? Deoarece a fost testat de istorie. Iar tot ce e drept este şi durabil. El, românismul, a rezistat în faţa marilor urgii de la începutul Evului Mediu, aduse pe plaiul mioritic de huni şi avari, pecenegi, cumani şi tătari. Codrii şi munţii fost-au atunci, în acele timpuri, fraţii românilor. Se zice că românul a construit atâtea biserici câte victorii a avut, căci lui, românului, i-a fost dat să poarte de-a lungul veacurilor nenumărate lupte întru apărarea pământului strămoşesc şi fiinţei naţionale. Bisericile acestea, vestitele cetăţi, turnurile semeţe stau mărturii ale curajului şi jertfelor fiilor acestui neam, în ale căror vene a continuat să curgă sângele celor doi mari generali ai antichităţii: al getului Decebal şi al împăratului roman Traian.

Cufundată în pace şi radioasă, purtând pecetea nobleţei, Curtea de Argeş, pe timpuri cetate, stă şi astăzi în acelaşi loc, pe care-l ştim de ani de zile, sfidând vremurile. Iar în mijlocul ei se înalţă cea mai veche şi una din cele mai valoroase capodopere ale Ţării Româneşti – Biserica Domnească ctitorită de BASARAB I, cel care l-a învins pe Carol Robert, regele Ungariei.
Tot aici, la Curtea de Argeş, a domnit vestitul cărturar şi filozof Neagoe Basarab, ctitorul bisericii mănăstirii „Curtea de Argeş” – o adevărată minune artistică. Prin pâlcul de copaci de pe malul drept al Oltului, cu muntele Cozia în spate, înfruntă procesul de măcinare al anilor renumita mănăstire Cozia, locul de veci al celuia care a biruit pe turci la Rovine, al viteazului principe MIRCEA CEL BĂTRÂN.

Fiind cea mai impunătoare zidire din întreg Evul românesc, Castelul de la Hunedoara, ne va aduce totdeauna aminte de marele erou, de cel care a înscris o pagină glorioasă nu numai în istoria românilor, ci şi în cea a întregii Europe.

Datorită lui IANCU DE HUNEDOARA lupta antiotomană a înregistrat mari izbânzi, făcând să amâne apropierea turcilor de bătrânul continent.

Mulţimea de biserici şi mănăstiri din Epoca lui ŞTEFAN CEL MARE va ţine pururea vie în memoria românilor pildele de vitejie şi strălucitele biruinţe ale marelui voievod. După cum spune o datină din partea locului, Biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Biserica Albă din Baia ar fi zidită de marele voievod după răsunătoarea victorie asupra regelui ungur Matei Corvinul. În amintirea strălucitei biruinţe de la Vaslui pentru neatârnarea ţării Moldovei împotriva armatelor otomane stă înălţată biserica de la Vaslui.

Şi în zilele noastre legendele despre vestitul Ştefan cel Mare nu contenesc să nască şi să înflorească. Iar adevărata perlă, BISERICA DE LA VORONEŢ, în care a avut să trăiască călugărul DANIIL SIHASTRUL, povăţuitorul lui Ştefan, când peste glia străbună atârna nenorocirea, să nu supună ţara lui Mahomet, împăratul turcilor, că războiul în cele din urmă îl va alege pe el biruitor, biserica din Războieni evocă o pagină pe cât de zguduitoare, pe atât de înălţătoare prin care a avut de trecut neamul românesc.

Şi acum se mai aude în cetatea Neamţului glasul mamei lui Ştefan, care-şi sfidează feciorul, neacceptând ideea înfrângerii sale, refuzând să-l primească în cetate. Iar Hârlăul, de ce ne va aduce aminte biserica din Hârlău, dacă nu de biruinţa din Codrii Cozminului asupra oastei poloneze a lui Ioan Albert?
Aici, la Mănăstirea Putna, versul eminescian:

„Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta, / Las’ Arhimandritului / Toată grija schitului… / Tu te-nalţă din mormânt / Să te-aud din corn sunând / Şi Moldova adunând”
nu va îndemna totdeauna neamul românesc să-şi iubească istoria, să-şi cinstească eroii, să creadă în curajul şi tăria sa de caracter?

Martoră a unor evenimente istorice, cetatea Alba Iulia îşi deschide porţile în 1599 lui MIHAI VITEAZUL, celuia care în 1600 avea să unească într-un singur stat Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Şi tot aici, la Alba Iulia, se va semna peste mai multe secole actul Unirii Transilvaniei cu România.
Maiestuoasă, acoperită de inedit şi farmec, stârnind, ca-ntodeauna, admiraţia, cea mai splendidă înălţare de artă bisericească din lume ctitorită de Vasile Lupu, biserica Sf. Trei Ierarhi se înalţă în mereu pitorescul şi zâmbitorul Iaşi, însemn al victoriei limbii române, în a cărui complex şcolar de pe timpuri s-au pus bazele învăţământului în limba română.

Freamătă frunzele legendarului gorun al lui HORIA lângă care-şi află somnul de veci AVRAM IANCU, cântând nemurirea celor doi luptători pentru libertatea şi propăşirea poporului. Iată-l pe „domnul Tudor”, pe TUDOR VLADIMIRESCU, pe apărătorul săracilor, care rosteşte la Padeş
„Proclamaţia către popor”, chemându-l la lupta pentru libertate şi slobozenie. Şi avântatu-s-au din nou românii, a câta oară, în iureşul bătăliei de la Plevna, Rahova şi Smârdan pentru neatârnarea ei. Şi când la 9 mai 1877 tulburătoarele cuvinte ale lui M. KOGĂLNICEANU:

„Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”
au ocolit întreaga ţară, şi mic şi mare s-a ridicat să-şi apere moşia strămoşească.

Câtă dreptate a avut N. BĂLCESCU când a spus că „În zadar veţi îngenunchea şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor, pe la uşile miniştrilor lor. Ei nu vor da nimic, căci nici nu vor, nici nu pot. Fiţi gata, dar, a vă lua bărbăteşte, căci prin lucrare şi jertfire, prin sângele vărsat, poporul dobândeşte, cunoştinţa drepturilor şi datoriilor sale.

” Bat clopotele bisericilor din Chişinău, flutură pe străzile oraşului tricolorul. După 106 ani de rapt, Basarabia se întoarce la Patria-Mamă, România, prin votul „Sfatului Ţării, întrunit în şedinţa solemnă de la 27 martie 1918 în sala festivă a liceului al III-lea din Chişinău.

Acelaşi mereu de veacuri, românul totdeauna este dispus să muncească cu îndârjire pe timp de pace, să-şi înfrunte destinul cu bărbăţie.

Priveşte, urmaşule, la acest ansamblu, la ansamblul monumental de la Târgu-Jiu înălţat de geniul lui BRÂNCUŞI în cinstea eroilor români căzuţi pentru apărarea Patriei în primul război mondial. Priveşte la această „Coloană a infinitului”, la coloana recunoştinţei fără sfârşit. Priveşte la „Poarta sărutului” – simbol al slăvirii bărbăţiei şi al înţeleptei stăpâniri. Opreşte-te, aici, la „Masa tăcerii”, aşază-te la masa de piatră, la masa fără de meseni şi cinsteşte-i pe cei căzuţi printr-un minut de reculegere.

Din adâncurile zbuciumatei noastre istorii vin către noi GEŢII, vin să ne spună că suntem NEMURITORI. Ori de câte ori se pune la îndoială titlul de nobleţe al românismului, e cazul să amintim celor nevrednici că unicul popor care a păstrat în denumirea sa numele poporului rege, numele poporului român, al marelui popor creator de valori spirituale şi culturale, este POPORUL ROMÂN, decis în continuare să-şi poarte specificitatea sa în lupta popoarelor pentru eternizarea istorică. Un popor cum este poporul român, care de-a lungul secolelor a creat un folclor original şi inedit de însemnătate universală, un popor care şi-a păstrat limba şi spiritul propriu, deşi hărţuit în repetate rânduri de mai-marii lumii, un popor care a creat valori literare şi filozofice incontestabile, este un popor care are o misiune aleasă.

Un Cantemir, Iorga, Pârvan, Haşdeu, Eminescu, Blaga, Eliade, Stănescu, Vieru, Luchian, Eugène Ionesco, Brâncuşi şi Enescu ocupă în ierarhia valorilor universale un loc de cinste.

Oare ce poate fi mai convingător decât faptul că micuţii japonezi îl învaţă la şcoală pe EMINESCU, francezii îl sărbătoresc pe BRÂNCUŞI la Paris, într-o bună parte din lume sunt montate piesele celui mai mare dramaturg al secolului al XX-lea, EUGÈNE IONESCO, iar o catedră de la Universitatea din Chicago i-a înveşnicit numele lui Mircea Eliade.

De milenii trăind pe pământul strămoşesc, românii sunt conştienţi de faptul că nu sunt străini de el, ci acesta e o parte integrantă a sufletului lor. Ei nu-şi pot concepe existenţa lor fără munţii care-i străjuiesc de o parte şi fără Dunărea şi Marea de cealaltă.
Întreaga lor viaţă, întregul lor trecut istoric e legat de MUNŢII CARPAŢI. Aici, în leagănul lor, GELU, GLAD şi MENUMORUT şi-au format primele voievodate. Aici, în pădurile dese, în ascunzişurile văilor şi-au găsit oamenii adăpost în vremurile de cumpănă.

- Va urma! -

Sursa: Mihai Ciubotaru
Adaptare și foto: Carmen Pankau