ILIADA CA SURSĂ A PROTOISTORIEI POPORULUI ROMÂN (2/2)

- Urmare -

c) SUPUNEREA GEŢILOR ÎN FAŢA IMUABILULUI 

Luptătorii ahei, deşi cu mult mai mulţi (între 120.000-140.000 de soldaţi) şi foarte motivaţi (doar luptau pentru „cauza dreaptă” a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sunt mereu învinşi de mult mai puţinii luptători troieni (circa 50.000 de soldaţi), care apărau (culmea!) nedreptatea şi raptul. Era, desigur, un curs evident de ilogic al conflictului. Totuşi, ei acceptă faptul (!), întocmai ca pe o hotărâre imuabilă a Divinităţii:

„Mare şi grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus,
Neînduratul. Deşi se-nvoise cu semne că-n ţară
Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,
Totuşi acuma s-a pus să mă-nşele grozav, mă sileşte
Calea spre ţară s-apuc ruşinos după pierdere multă.
Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…”
(C. II / v.109-114)

Întocmai, o atitudine asemănătoare reiese după trei milenii şi în cazul moldovenilor din acea pisanie a lui Ştefan cel Mare de la Războieni, prin care acesta îşi asuma înfrângerea, indiferent de nedreptatea sorţii:

„…sculatu-s-a puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate ale sale răsăritene puteri; încă şi… Laiotă venit-a cu toată ţara lui cea basarabească; veniţi să jăfuiască şi să prade Moldova. Şi au ajuns până aici la Pârâul Alb, iar noi Ştefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am înaintea lor şi am făcut cu dânşii mare războiu în luna iulie în 26 zile, şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu biruiţi fură creştinii de către păgâni, şi căzură acolo mare mulţime de ostaşi…”.

O nemaipomenit de smerită recunoaştere în faţa unui nedrept, dar imuabil, destin.

d) PARTICIPAREA FEMEILOR LA JOCUL SORŢII: MOARTE SAU GLORIE ŞI ONOARE
Încă din protoistorie, femeile au participat cu dăruire, abnegaţie şi o totală supunere la hazardul războiului, acest (uneori) funest joc. Cât de teribil-umană e descrisă zbaterea prea-frumoasei ELENA, a celei alteori numită „căţea neruşinată”, din clipa în care soţul ei, PARIS, părăseşte câmpul de luptă şi se refugiază ca un laş în palatul său din TROIA:

„Mi-ai şi venit din război, mai bine piereai tu acolo,
Biete, răpus de acel care-mi fuse bărbat înainte.
Tu te mândreai altădată că-l poţi dovedi pe Menelau
Oricum te-ai bate cu el, cu virtutea, cu braţul, cu lancea.
Hai şi pofteşte-l acuma din nou pe viteazul Menelau
Şi te măsoară cu el. Ba eu te sfătuiesc să te-astâmperi,
Pofta de harţă să curmi şi să nu mi te-apuci nebuneşte,
Luptă pieptişă să dai cu Menelau, ca nu cumva-ndată
Suliţa-i să te doboare…” (C. III / v. 425-433)

Nu este necesar un efort prea mare pentru ca să poată fi văzută, în pandant, atitudinea femeilor de luptători moldoveni aflate într-o situaţie oarecum asemănătoare. Amintiţi-vă, rogu-vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ştefan cel Mare…

e) CAVALERISMUL GET FAŢĂ DE CEL ROMÂNESC

Iliada ne supune atenţiei cel puţin două cazuri evidente ale vechiului şi binecunoscutului cavalerism. În timpul înfruntării directe dintre getul Glaucos Hipolohianul şi aheul Tidid Diomede, luptătorii invocă părinţii şi strămoşii până când ei observă că au o… aceeaşi ascendenţă! –, astfel că încetează lupta şi voios îşi dau mâna:

„Hai dar să facem schimb de arme-între noi ca să ştie
Toţi de pe aici că ne leagă o prietenie străveche.
Asta vorbiră amândoi, săriră din care şi mâna
Prieteneşte şi-o strânseră şi întăriră credinţa”
(C. VI / v. 119 –236)

Un eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari căpitani beligeranţi, i-a pus faţă în faţă pe comandantul get Hector Priamidul şi pe căpitanul de oaste aheul Aias Telamonianul. Ei se luptară atât de crunt şi îndelungat în faţa propriilor oştiri, încât i-a apucat… înserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere, conveniră să înceteze ostilităţile. Spuse atunci „încoifatul” Hector către Aias, încheind:

„Hai să ne facem şi daruri, un schimb de slăvite odoare,
Ca între ahei şi troieni să zică de noi oarecine:
-Vrajba ce mistuie vieţi, silitu-i-a la încleştare,
Dar se desprinseră ei împăcaţi amândoi ca prieteni-
Astfel îi zise şi spada ţintată-n argint i-o întinse,
Teaca împreună cu spada şi chinga-i frumoasă de piele.
Aias îi dete şi el un şerpar sclipitor de porfiră.
El dup-aceea se-ntoarse-napoi între ahei la corăbii”
(C. VII / v. 44-304)

Au trecut trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului get, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova şi Matei Basarab din Valahia, încetând un întreg şir de lupte şi nenumărate ostilităţi, dădură în final mâna şi îşi dăruiră unul altuia măreţe biserici…

f) DEMOCRAŢIA MILITARĂ LA GEŢI ŞI LA ROMÂNI

Românii au moştenit de la geţi democratia militară, ea fiind atestată, cu un ultim popas actual al său doar în jocurile paramilitare, precum CĂLUŞARII sau Junii Braşovului. Însă, desigur, democraţia militară funcţiona curent la geţi din moment ce Ahile, fiind nedreptăţit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, mai marele oştirii:

„Tu beţivan, tu obraz de dulău sperios ca şi cerbul!
Nici cu oştirea te bizui vreodată să ieşi la bătaie,
Nici să te-aţii pânditor de duşmani cu vitejii de frunte
Dintre ahei, că te temi să nu dai de primejdia morţii.
Doar ţi-e mai bine să huzuri în tabăra noastră cea largă
Şi să despoi de-a lui daruri pe cine-ţi grăieşte-mpotrivă.
Crai care storci pe supuşi, domnind peste netrebnici…”
(C. I / v. 222-228)

Din fosta democraţie militară getă s-a mai păstrat la români doar acel drept al BOIERILOR de a lua parte înaintea luptei la alegerea strategiei generale; ca şi – în cazul refuzului acestui drept din partea Domnitorului –, de a-şi decide propria lor retragere din bătălie. Asta, întocmai legendarului Ahile, care o vreme nu a mai participat la lupte, fiind nemulţumit (am arătat) de comandantul său, Agamemnon. O astfel de procedură este ades întâlnită la români prin părăsirea Voievodului de către marii boieri, participanţi pe cont propriu la lupte; un exemplu fiind dat chiar prin părăsirea lui Ştefan cel Mare de către boieri la anul 1476:

„Toată Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrând pe Domnul ei de tiranie şi cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna în jurul lui, zicând că nu s-a purtat niciodată ca Domn, ci ca un chinuitor călău…”.

Numai astfel, părăsit de toţi ai săi, Ştefan a fost înfrânt la Războieni. Ulterior, procedura venită din timpuri bătrâne a început să fie considerată – în mod impropriu – ca o trădare; deoarece vechea uzanţă a democraţiei militare începuse să fie considerată de domnitori ca un gest de răzvrătire faţă de „unsul lui Dumnezeu” (!?) –, astfel că în cele din urmă a dispărut cu totul. Astăzi, ea mai persistă – aşa cum am mai spus -, doar în unele jocuri de tipul paramilitar: juni sau căluşari.

g) SCRIEREA DIN PERIOADA HOMERICĂ 

Există în Iliada o referire – doar una singură, în toată întinsa epopee – la scrierea ce era practicată în acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisă de regele Proitos din Argos, către socrul său, rege în Geţia (!), încredinţată chiar transmiţătorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicaţie expresă ca acesta să fie ucis imediat la sosire, după citirea scrisorii:

„Dar se feri să-l omoare, din teamă de sus, îl trimise
Tocmai în Licia, unde pieirea să-şi ducă el însuşi
Semne de moarte scriind o mulţime pe-o placă-ndoită
Şi poruncind s-o arate crăiescului socru să-l piarză…”, iar apoi:
„Cum el ajunse în Licia, ţara udată de Xantos,
Craiul acolo voios îl cinsti cu ospeţe de nouă
Zile şi jertfe de nouă juncani îi aduse pe-altare.
Doar într-a zecea, când zorile trandafirii răsăriră,
El începu să-l întrebe, ceru chiar dovezi ca să vadă
Ce fel de sarcină-i dete iubitul său ginere Proitos,
Când a primit el tăbliţa-ndoită cu semnele morţii…”
(C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)

Deşi semnificaţia cuvintelor din original: „semata lygra” -, apare ca neîndoielnică, ea a fost secole la rând pusă sub semnul îndoielii, deoarece însăşi dezvoltarea şi înaltul nivel de civilizaţie atins în mileniul al II-lea î. H. erau contestate. Abia descoperirile arheologice din Creta, ca şi din Pyros, au atestat existenţa miilor de asemenea tăbliţe cu înscrisuri, printre care unele întocmai scrisorii din Iliada, care fusese îndoită în sistemul roman de mai târziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilată.
Apare extraordinar de relevantă însăşi ideea existenţei unor corespondenţe posibile între sudul Greciei şi centrul Geţiei, asta încă din plină perioadă homerică. Nu trebuie uitat că, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880), când în faţa a peste 400 de savanţi Thorma Zsofia a prezentat descoperirile arheologice semnalând uluitoarele asemănări între semnele culturii TURDAŞ – Valea Nandrului cu scrierile din TROIA sau CIPRU (v. lucrările Ilios a lui Schliemann şi Cyperna lui Cesnola), se făcuse deja pasul spre ideea că scrisul din perioada homerică ar putea fi identic cu acela din Geţia carpatină. Era, reamintesc, anul 1880! 
DAR, SAVANŢII NOŞTRI AU TĂCUT…

În zilele noastre, o altă cercetătoare româncă, Viorica Mihai, susţine că scrierea geto-dacă ar deriva dintr-o scriere silabică dovedită că ar fi fost folosită şi în CULTURA GÂRLA MARE, exact între anii: 1600-1160 î. H.

DAR, SAVANŢII NOŞTRI TAC ÎN CONTINUARE…

h) DENUMIRI PĂSTRATE ÎN MOD IMUABIL TIMP DE CIRCA TREI MILENII

Numele Poarta Scheiană din Braşov a fost fervent căutată prin „dibuire” – de către istorici, dar şi de către lingvişti -, ajungându-se uneori la justificări absolut rizibile. Era suficient să pui mâna pe Iliada şi să o deschizi spre a afla semnificaţia denumirii:

„Stau împrejurul lui Priam acolo Timoites şi Pantus
Clitiu şi Lampos, Apoi al lui Ares răsad Hichetaon
Şi Ucalegon şi Antenor, cei doi înţelepţi deopotrivă,
Sfetnicii lui adunaţi pe un turn de la Porţile Schee
Oameni bătrâni şi de arme scutiţi, dar în rostul vorbirii
Meşteri ca roiul de greeri…”: (C. III / v. 145-150)

Respectiva denumire a porţii aflate la vestul oricăreia dintre cetăţi gete mai poate fi întâlnită şi în alte părţi: C. III / 144 şi 261; C. VII / 238; C. XXII / 6 şi 350.

i) DATE CERTE CARE POT FI GĂSITE ÎN ILIADA

Din epopeea studiată rezultă în mod cert că, înainte de Iliada, mai activaseră în Peninsulă şi o sumedenie de alţi poeţi geţi; dintre care cei mai importanţi fuseseră: Orfeu, Musaios şi Tamiris (Tomiris). Deci, chiar ÎNAINTE DE ILIADA, geţii obişnuiau SĂ CÂNTE întâmplări eroice strămoşeşti. Când trimişii lui Agamemnon, Fenix, Aias şi Ulise, propuşi pentru a trata împăcarea regelui cu Ahile, aceştia, mergând la cortul eroului:

„Ei îl găsiră pe-Ahile cu armia lui la corăbii;
Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i
Cea cu căluşul de-argint, frumoasă şi meşteşugită,
Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea
Craiului Vultur. Cânta, veselindu-se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187).

În epopee mai poate fi întâlnit faptul că tactica militară aplicată de beligeranţi era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocări explicite şi făcute în mod expres. Totuşi, la un moment dat – într-o situaţie specială, de vârf – se întrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formării unui sistem numit ulterior „ARICI” de către antici:

„Gata cu pieptul să-nfrunte potopul troian şi pe Hector
Lance cu lance-ngrădind şi scutul de scut răzimându-şi
Coiful în coif şi bărbat de bărbat laolaltă-n oştire
Se-nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145)

Respectiva tactică, izvorâtă din certe necesităţi strategice, stringente, va fi pusă la punct de hopliţi şi dusă la desăvârşire de „falangele” macedoniene închise, ca şi de „ţestoasa” romană la asedii. O aplică şi Ştefan cel Mare la Războieni când, rămas cu prea puţini luptători în faţa puhoiului turcesc, aşează întocmai astfel carele şi suliţaşii.
Tot aşa, multă vreme, în lipsa unor certe izvoare documentare nu s-a prea ştiut cum era în evul mediu împărţită oastea la noi. Putem acum afirma, totuşi, că grosul oştirii din Ţările Române – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca şi cele ale geţilor din Iliada. 

Explicităm: oamenii trebuie că erau rânduiţi după fratrii (zone) şi neamuri, aşa fel că zona (ex. sucevenii, romaşcanii etc.) să dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul că geţii începuseră încă de pe vremea Iliadei să aplice respectiva tactică propusă de bătrânul şi versatul Nestor lui Agamemnon, în ceea ce priveşte organizarea gloatelelor:

„Chibzuie bine, o, Doamne, şi tu şi de alţii ascultă;
Nu este de lepădat un cuvânt ce eu ţi-l voi spune:
Armia tu întocmeşte-ţi acum după neam şi-nrudire,
Neamul pe neam să s-ajute la luptă şi ruda pe rudă.
Asta de faci, Agamemnon, şi dacă te-ascultă danaii,
Şti-vei tu care din frunte şi care din gloată-i netrebnic”
(C. II / v. 355 – 360)

j) CREŞTINI ÎNAINTEA CREŞTINISMULUI… 

Această afirmaţie care a bulversat multă lume, în special pe istoricii-funcţionari de astăzi, a dat naştere la deosebite şi aiuritoare speculaţii. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica creştină (cel puţin de către noi), ci este vorba de unele constatări de aparenţă sporadică făcute în special cu privire la acele obiceiuri pe care CREŞTINISMUL cu siguranţă că LE-A PRELUAT DIN ALTE VECHI RELIGII -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincretism (v.). Cum altfel, de pildă, am putea înţelege o anume procedură folosită şi azi la înmormântările creştine, atunci când MORTUL este în toate cazurile aşezat cu picioarele spre uşa de intrare a casei şi este scos exact într-o aceeaşi poziţie, aşa cum ne spune în Iliada chiar Homer, prin gura lui Ahile, încă de acum circa 3.000 de ani înainte de creştinism:

„Mie încalte nu-mi poate tihni nicidecum înainte
Nici băutură, nici hrană, căci mort mi-e prietenul, zace
Bietul în cortul întins cu tălpile-ntoarse spre uşă…”
(C. XIX / v. 207 – 209)

Dar, în Iliada găsim ZECI DE ASEMENEA OBICEIURI creştineşti (v. priveghiul ş.a.).
Puţină istorie nu strică…
În poemul Iliadei, sunt foarte multe referiri la geţii de la ISTRU (Dunăre - n.r.), din acel nord îndepărtat, printre care le putem aminti şi pe cele de la începutul cântului al XIII-lea:

„După ce duce pe Hector şi oastea-i aşa spre corăbii,
Zeus îi lasă pe ei să-şi poarte necazul şi greul
Luptei apoi, iar el cată cu ochi luminoşi mai departe
Ţări şi noroade să vază, pe traci care-nstrună sirepii,
Pe hipemolgii slăviţi, băutorii de lapte, pe mizii
Care de-aproape se bat şi pe abii cei plini de dreptate”
(C. XIII / v. 1 – 9)

Chiar la începutul cântului respectiv, Homer ni-i precizează ca fiind geţi, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Mării Negre, populaţie pelasgă foarte cunoscută prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapă (a se revedea în acest sens BASMUL FĂT-FRUMOS fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizaţi între Carpaţi şi Dunăre (a se identifica drept o populaţie străbună a viitorilor misieni, coborâţi in corpore spre Asia Mică); precum şi pe abi, o altă populaţie, desigur tot getă, tot nordică -, dar rămasă deocamdată neidentificată. Sau:

„Repede-Ahile purcede spre fiul fălos al lui Pires
Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică ţară…”
(C. XX / v. 468-469)

Sunt prea multe referirile la geţi spre a mai putea fi cuprinse într-un simplu material ca acesta. În Iliada mai poţi afla cum se năşteau geţii. Tot în Iliada poţi afla cum creşteau, dar şi cum erau educaţi ei. În Iliada se poate vedea cum se căsătoreau, cum luptau şi cum mureau geţii. Tot aşa după cum, de asemenea, în Iliada afli despre mesele geţilor unele detalii surprinzătoare. Astfel, după ce Nestor îl salvează pe Maha-on, fiul lui Asclepios (este cea mai veche laudă adusă tagmei medicilor, din proto-istorie) şi îl invită la cortul său, bătrânul îi oferă acestuia o masă de refacere pe care le-a pregătit-o Hecameda, frumoasa cârlionţată:

(C. XI / v. 610 – 625) „…Ea le-ntinse o masă
Dalbă, strunjită, cu negre picioare, şi-o tavă de-aramă;
Spre a da gust udăturii, ea puse într-însa o ceapă,
Miere gălbuie şi sfântă făină de orz şi alături
Puse-o mândreţe de cupă, de Nestor adusă de-acasă.
Cupa cu ţinte de aur bătută era şi-avea patru
Toarte lucrate de jur împrejur cu podoabe de aur,
Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.
Altul abia de pe masă cu-o mână putea s-o ridice,
Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s-o ţie.
Prinse s-amestece-n cupă vin negru din Pramne femeia
Cea ca o zână de mândră, şi brânză de capre să farme
Cu un răzuş de aramă, să presure albă făină;
Şi băutura gătind, ea îndată-i pofti ca să beie.
Dânşii băură şi după ce-şi stinseră-a setei arsură,
Stau veselindu-se-n cort cu vorb-amândoi împreună”

Iată o mostră de modul în care aheii îşi ospăta musafirii în vase pe care noi, astăzi, le socotim nefuncţionale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile „CUCUTENI”.
Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor geţi.
Ca să nu mai vorbim de multe alte realităţi ale Iliadei -, din care aflăm că getul Eneas făcea parte dintr-o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt get, Priam. Prin similitudine, amintiţi-vă de îndelungile confruntări de la noi între familiile Dăneştilor, din Ordinul Pământenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeştii, din fostul Ordin al Templierilor, cavaleri de import.
Mai amintiţi-vă de getul Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranţă limba sa getă atunci când – învins fiind -, a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceiaşi limbă cu care şi-a refăcut traiul şi ginta în ţara de adopţiune: în Laţium (!).
De aici REZULTĂ CLAR că LATINA era O LIMBĂ DE SORGINTE GETĂ –, rezultând, iară-şi-iară, că latinii vorbeau o limba getă, întocmai aşa după cum şi strămoşii noştri vorbeau o aceeaşi limbă getă; bineînţeles că, ambele, cu inerente evoluţii avute în paralel…
Dacă istoricii noştri, cu aptitudini pur funcţionăreşti, nu vor să admită că HOMER şi VIRGILIU aveau MINIME CUNOŞTINŢE ISTORICE, ar trebui cel puţin să recunoască – măcar aşa, din bun simţ -, că cei doi mari bărbaţi ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întâmplările din peninsulele greacă şi italică.
De aceea consider că, citind ILIADA ca pe o sursă a PROTOISTORIEI POPORULUI ROMÂN, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele ţesute în jurul comportamentului STRĂMOŞILOR geţi, dezvăluindu-ni-se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atât cât ne permite nivelul actual de cunoaştere şi, în nici un caz să neglijăm intuiţia; numai astfel reuşind să integrăm într-o evoluţie credibilă spiritualitatea străbunilor noştri direcţi.

Dar, asemenea constatări au mai fost făcute şi de către alţi autori, fie şi numai, oarecum sporadic –, fiind cazul să-l mai amintesc aici pe Nicolae Densuşianu.
Deci, pentru a reciti Iliada în sensul propus, nu este neapărat nevoie să-mi plătiţi drepturi de autor; în schimb putând aprinde la biserică două lumânări: una la Morţi, deoareece geţii mureau încă în plina lor glorie, iar alta la Vii, deoarece, indiferent dacă multora le place sau nu, astăzi NOI SUNTEM CHIAR URMAŞII LOR DIRECŢI moştenindu-le şi comportamentul şi limba.
O puteţi face liber, iar dacă nu, nu!

- Sfârșit -

Sursa: Silviu N. Dragomir, Societatea Culturală GETICA, enciclopediagetodacilor. blogspot. Com
Adaptare și foto: Carmen Pankau