☀️🌿ÎNTÂIULUI POET ROMÂN-MĂRIRE! ORFEU (1/2)

Motto (chemare): Să ne readucem valorile acasă!

1.„La traci se află izvorul ceremonialurilor orfice”
(Strabon, Geografia, X, 16, s.n.)

2.„Popoarele care nu-şi promovează personalităţile marcante
din Ţară şi din afara hotarelor riscă să le piardă definitiv”
(Simona Condurăţeanu, 2012)

SĂ NE READUCEM VALORILE ACASĂ!

În cultura/istoriografia naţională, începutul în acest sens, cu autoritate indiscutabilă, l-au făcut cei doi mari „fraţi gemeni” întru naţionalism şi sacrificiu de sine: istoricul Nicolae Densuşianu, ctitorul Dacologiei moderne şi însuşi geniul nostru naţional, Mihai Eminescu.

Şi unul şi celălalt, ancorându-şi investigaţia, cu precădere, în „arhiva vie a poporului”, bătând ţara cu pasul, pe unde pasiunea cercetării i-a trimis, „de la Nistru pân la Tisa”, şi-au completat substanţial informaţia reţinută din izvoarele istorice edite şi inedite, din cărţi şi biblioteci, rămânând astfel un model pentru urmaşii care vor dori cu adevărat să-şi cunoască, să înţeleagă bine, să preţuiască şi să preamărească pentru eternitate locurile şi oamenii din care şi-au revendicat obârşia.

Înaintea istoricilor noştri, ei au înţeles că Mitologia este primul capitol al oricărei istorii naţionale, când epoca respectivă a existat ca atare şi au oferit modele de prezentare, Densuşianu în limbajul ştiinţific al capodoperei sale Dacia Preistorică, Eminescu în tulburătoare poeme, cu o continuă căutare a cuvântului „ce exprimă adevărul”.
Istoricii noştri însă, poate dintr-o defecţiune de formaţie ştiinţifică, n-au înţeles – cu puţine excepţii – nici până azi importanţa celei mai bogate mitologii europene, aceea a „ŢĂRII ZEILOR” – Geţia edenică –, ca primă epocă a istoriei naţionale, epocă ce şi-a imprimat pecetea, şi-a transmis mesajul şi valorile prin secole, epocilor următoare. În schimb, s-au „desfătat” studiind şi prezentând alte mitologii, lăsând pe cea naţională în seama mitologilor, mitografilor, etnologilor, folcloriştilor şi chiar în seama compozitorilor! Aceştia, e drept, şi-au făcut, profesional, datoria, conform exigenţei şi harului ştiinţei şi artei lor, dar s-a resimţit şi încă se resimte neabordarea acestui capitol din partea istoricilor.

S-ar putea însă ca această îndelungată ignorare a mitologiei noastre naţionale din partea istoricilor, mai nou ELIMINAREA pur şi simplu – prin politică educaţională guvernamentală! –, din principalul manual de istorie al învăţământului preuniversitar, a primelor două epoci istorice, Străvechimea şi Antichitatea, deci istoria strămoşilor reali!, să nu se fi datorat doar unei simple „defecţiuni” de formaţie ştiinţifică ci să aibă cauze mai adânci ţinând de poziţia forţelor oculte şi a factorilor de dominaţie faţă de Geţia edenică şi de Valahiile succesoare – balcanice şi carpato-dunărene – pe direcţia politică, strategică, economică dar şi spirituală. Ne gândim la tentaţia permanentă pe care zona a prezentat-o pentru aceste forţe dar şi la poziţia unicat a dreptei credinţe a oamenilor pământului începând din epoca mitologică a zalmoxianismului şi până azi. Prin politica lor, Geţia şi Valahiile succesoare, România reîntregită a epocii moderne au militat consecvent pentru Unitate şi Suveranitate, pentru securitatea zonei şi a continentului întreg, ca şi pentru adevărata dreaptă credinţă, curat creştină, specific care însă nu convenea expansionismului şi harpagonismului imperial, precum nu convine nici mai noilor „Centre de Putere”. Iar ca temelie şi izvor de dreaptă credinţă a îngrijorat şi îngrijorează pe falsificatorii acesteia, exponenţi şi ei, în felul lor, ai expansionismului, harpagonismului şi dominaţiei sub un pretext sau altul.

Este o chestiune serioasă aceasta, pentru care va trebui să cercetăm şi să reflectăm mai atent şi mai stăruitor, mai responsabil, de aici înainte.
În această situaţie, poetul Victor Eftimiu, ştiind şi dânsul ce „ştia” „toată lumea”, la noi, despre O EPOCĂ UITATĂ, dar, ca poet, mai atent decât alţii la înaintaşii în domeniu, cât mai adânc în timp, a „îndrăznit”, primul, – căci era o „îndrăzneală”! – să-l considere pe celebrul OVIDIU, marele exilat latin de la Tomis, ca fiind "PRIMUL POET ROMÂN". Aceasta, pornind chiar de la mărturisirea sulmonezului care învăţase limba autohtonilor geţi ai locului, strămoşi ai noştri, reali, scrisese şi o „cărticică” de versuri în limba lor şi se încumetase să dea chiar un „recital” în faţa unui GRUP DE GEŢI cu un poem în limba lor dar transpus în „metrul antic”. Ajunsese să fie recunoscut CA POET GET şi el însuşi se considera astfel.

Entuziasmat de asemenea informaţii direct de la „sursă”, Victor Eftimiu i-a dedicat marelui „confrate” de odinioară un cald şi frumos sonet intitulat: Întâiului poet român, mărire!

„Ovidiu
Invidii, temere, inamiciţii
L-au alungat din antica cetate,
Zvârlindu-l pe limanuri depărtate …
Au respirat adânc, nefericiţii!
Cu numele de-a pururea uitate,
Nu pe poet, pe detractori bociţi-i.
Gonit de-ai lui îl adorară sciţii;
Un far în marea lor singurătate.
Într-un gorgan din piatra cea mai rară,
Eternul dormitoriu îi durară …
Zamolxis îl primi în nemurire.
Aduc prinos de glorie şi pace
Latinului ce scris-a versuri dace,
Întâiului poet român, mărire!”
(Victor Eftimiu, Opere, vol 8, Sonete)

Şi d-na Maria Crişan, pe aceleaşi considerente, l-a numit pe Ovidiu POET GET, ba chiar „primul nostru poet”. Aceasta nu doar că a scris poeme în limba getă, pe care o învăţase la Tomis, ci şi pentru că, adaugă dânsa, era, prin strămoşi, pelasg, pelasgii fiind strămoşii geţilor/valahilor/românilor.

Indiferent unde am localiza Tomisul exilului lui Ovidiu – pe litoralul pontic dobrogean (Constanţa noastră) sau în Crimeea pământ românesc - n.r. Carmen Pankau), la Marea de Azov, din opera tomitană a poetului reiese clar că acolo era lumea şi pământul geţilor, strămoşi ai noştri, stăpâni la ei acasă!

Dar nici Victor Eftimiu, bun cunoscător al vieţii şi operei lui Ovidiu, nu-l consideră pe poetul şi regele get Cotys ca „întâiul poet român”. Or, citindu-i poeziile getului Cotys, scrise în limba getă, pe care între timp o învăţase la Tomis, Ovidiu le-a apreciat la superlativ, comparându-l pe Cotys cu… ORFEU, primul şi cel mai important poet get şi al epocii noastre mitologice (şi nu numai poet!), simbolul lirismului în poezia universală („lirismul” vine chiar de la lira lui Orfeu, dăruită lui de Zeul Apollo Hiperboreanul, zeu al naţiunii gete). Iată chemarea şi aprecierea lui Ovidiu pentru poetul – rege get Cotys:

„O, tu, cel mai blând dintre tineri, ascultă glasul
Celui ce te roagă şi dă ajutor celui surghiunit, cât poţi, căci eşti puternic.
O, Cotys, urmaş demn al părintelui tău,
Poeziile tale sunt o dovadă, dacă ai îndepărta de pe ele numele tău,
Aşi spune că nu le-a compus un tânăr trac.
În acest ţinut Orfeu nu mai este singurul poet,
Iar ţara bistoniană (Tracia, n.n.) este mândră de talentul tău.
Întind braţele rugătoare către tine, ca poet către poet:
Ţara ta să fie prielnică exilului meu. (cf. G.D.Iscru, op. cit., p. 282).

Şi cu aceasta am ajuns unde ne-am propus: la ORFEU! Rapsodul de geniu, la a cărui muzică se îmblânzeau fiarele sălbatice, vuiau stâncile, alergau să asculte, înfiorate, stoluri de păsări, se dezrădăcinau singuri stejarii şi zoreau în pâlc spre vatra argonauţilor. Redăm momentul în frumoasa traducere a d-lui profesor Ion Acsan:

„A lirei dulce melodie îşi răspândea departe vraja.
Iar Pelion cu mândre creste şi-mpădurite văgăuni
Viu tresălta; când viersu-ajunge la falnicii stejari, aceştia
Se dezrădăcinară singuri, zorind în pâlc spre vatra noastră.
Vuia puternic orice stâncă; de cântec ispitite fiare
Veneau la peşteră şi-n faţă-i stăteau adânc înfiorate.
Ci peste staulul lui Chiron, în uriaşe stoluri păsări
Băteau din aripi ostenite, căci toate îşi uitară cuibul”

Îndrăznim şi noi în continuare? Îndrăznim!
Autorii greci antici, de la Herodot la Strabon, recunosc că grecii, între alte „împrumuturi” au preluat de la strămoşii geţi – erau şi strămoşii lor! – şi poezia, cântul, muzica. Şi se mândreau cu astfel de preluări. Căci geţii (sau tracii cum îi denumeau grecii - n. r. Carmen Pankau)– ştiau aceasta grecii! – au avut mulţi poeţi/rapsozi, precum (în ordine): Orfeu, Osaios, Linas, Musaios, Thamiris.

Însuşi rapsodul care a dat forma finală Iliadei, celebrul Homer, va fi fost un continuator al acestor rapsozi din spaţiul carpato-balcanic şi al autohtonilor carpatici care îşi învăţau legile cântând. El însuşi, Homer, putea să fie get! Redăm în acest sens concluzia dacologului Radu Stan Carpianu, la care a ajuns după o analiză atentă a operei (ILIADA n.n.):

„Ţinând seama de mărimea considerabilă a acestei opere, de frumuseţea deosebită a versurilor, de caracterizările judicioase care se fac pentru fiecare grupă de populaţie, scoţându-se în relief de la prima vedere elementele specifice, predominante, de adâncimea gândirii permanente, de faptul că eroii învinşi din tabăra troienilor sunt tot la fel de mari ca şi cei din tabăra grecilor, că însuşi Ahile rezultă a fi din tabăra pelasgo-getă, se poate înţelege că această capodoperă nu putea fi scrisă de nişte începători cum erau grecii în primele secole din acel mileniu (I î. Hs.), ea (Iliada, n.n.) nu putea fi scrisă decât de nişte oameni cu experienţă, cum erau geţii, de la care grecii au recunoscut totdeauna că au învăţat cântul şi poezia, ca şi alte arte”.

Pe temeiul acestui raţionament judicios n-am forţa nota dacă pe Homer însuşi l-am considera get. Primele menţiuni privind folosirea unor instrumente muzicale (fluier, nai, ş.a.) le avem de la Homer, în Iliada, (în tabăra geto-troiană), după cum primul poet consemnat ca atare în literatura europeană, este getul THAMIRIS. De ce nu getul ORFEU? Iar dl. Silviu Dragomir, cercetător şi publicist cunoscut, restudiind atent Iliada, a susţinut o comunicare foarte importantă, intitulată: Iliada, o protoistorie a poporului român.

Iată-l, deci, pe Orfeu, primul şi cel mai important dintr-o serie (v. mai sus) de poeţi/rapsozi ai unei îndelungate tradiţii orale, continuatoare a tradiţiei orale a strămoşilor arieni CARE AU DUS ÎN INDIA VEDELE, consemnate acolo în sanscrită, tradiţie care a continuat în mediile populare ale Geţiei edenice, continuată încă în bogata literatură populară balcanică, cu etnosul ei covârşitor valah dar şi în Valahiile carpatice, consemnată în scris târziu, după biruinţa în scris a limbii populare (sec. XVII), biruinţă considerată ca prima revoluţie culturală a începutului renaşterii noastre naţionale moderne.

BIBLIOGRAFIE

[1]. Într-o primă, recentă sinteză despre strămoşii noştri reali, în Crestomaţie, se reproduce amplu din opera tomitană a lui Ovidiu (v. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. Nicolae Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010.
[2]. Maria Crişan, Geta – obârşia limbii române, Ed. Verus, Bucureşti, 2010, p. 5, prefaţă.
[3]. Maria Crişan a localizat acel Tomis în Crimeea, la Marea de Azov (ibidem, p. 14), argumentând aceasta.
[4]. Corect – traco-geto-dacă! Strămoşii noştri reali, a căror naţiune era alcătuită din mult peste 100 de comunităţi umane – nu etnice! –, aveau acelaşi etnos, aceeaş spiritualitate, aceeaş limbă – traco-geto-dacă! (a se vedea sinteza citată în nota 1).
[5]. Din poemul Argonauticele, atribuite lui Orfeu, traducere de Ion Acsan – apud Simona Condurăţeanu, vezi mai departe.
[6]. Radu Stan Carpianu, Enigma insulei sau călătorie peste şapte milenii, Ed. Getica, Bucureşti, 1990, p. 88.
[7]. Vezi, Silviu Dragomir, Istorii neelucidate, Ed. Lucman, Bucureşti, 2008. O singură obiecţie: nu există preistorie sau protoistorie ci, pur şi simplu, istorie!
[8]. G.D.Iscru, Începutul renaşterii naţionale moderne în istoria României, Ed. Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2007, p. 75 şi urm.
[9] . Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971, p. 444 – 447.
[10] . O foarte utilă crestomaţie, din mulţi autori, despre Zalmoxe ne-a dat, recent, dacologul Traian Gruia Getianu: Zamolxe, Ed. Lumina Tipo, Bucureşti, 2012.
[11] . Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, reeditată ulterior.
[12] . În revista noastră, „Dacia magazin”, nr. 76/aprilie şi 77/mai 2012.

- Va urma –

Sursa: Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Profesor Ionescu Maria
Adaptare și foto: Carmen Pankau