🚪 UȘA DIN DOS A CIVLIZAȚIEI GRECO-ROMANE. DECADENȚA DIN SPATELE STRĂLUCIRII

ROMA: o construcție politică fondată în anul 753 î.Hr. ca regat, cu un trecut legendar legat de sfârșitul Războiului Troian, continuată ca republică începând din anul 510 î.Hr. (când în Geţia Carpatină strălucea religia zalmoxiană, bazată pe nemurirea sufletului și pe respectul și glorificarea străbunilor), devenită un mare imperiu încă din vremea lui Iulius Cezar prin manipulări ale structurii politice, finalizate de succesorul său Octavian în anul 27 î.Hr., care a ajuns și primul împărat titular sub numele de Augustus. Sfârșitul Imperiului Roman de Apus s-a produs în anul 476, ultimul împărat numindu-se Augustulus. Totul a durat 1.200 de ani.

Voi recurge la o sinteză a exegetului american Julian Bennett („Traian”, Editura BIC ALL, 2006):

„Imperiul Roman era chiar de la început o anomalie constituțională. Roma fusese vreme de multe secole un oraș-stat tipic mediteranean, în care magistrații erau aleși, răspundeau în fața unei adunări politice și supravegheau toate problemele cetățenești, politice și militare. Situația nu s-a schimbat nici după ce Roma a ajuns să stăpânească un teritoriu uriaș de 4.920.000 km2. Păstra încă aparența unui oraș-stat guvernat de o academie politică și de o adunare care se autoperpetua”.

Schimbarea o face Octavian, care golește de conținut puterile statului și-i acordă conducătorului politic puteri discreționare și posibilitatea de a ocoli senatul. Am putea spune că n-a avut mână bună decât pentru el însuși, pentru că cei care au urmat, împărații care s-au succedat imediat după el, printr-o neagră fatalitate, au fost niște tarați biologic, sanguinari, desfrânați, paranoici, incestuoși sau de-a dreptul tembeli. Trecând peste Caligula sau Nero, să amintim doar de Claudiu care, după ce își ucide câțiva convivi la prânz, se miră că n-au mai venit la cină. 

Cu destul de puține excepții, putem constata că toată seria de împărați care au domnit în cei 500 de ani a stat sub semnul ghinionului. O statistică rece ne arată că din totalul de 138 DE ÎMPĂRAȚI cu domnii mai lungi sau mai scurte, chiar meteorice, 70, deci mai mult de jumătate, au murit uciși, marea majoritate de proprii soldați, alții prin sentințele unor tribunale și foarte puțini în lupte, din cauze diverse, din lipsă de loialitate față de trupe, din cauza unor abuzuri, lăcomie, carențe morale, incompetență în actul conducerii, comportamente inadecvate ș.a.
Ce denotă acest grad de violență și toxicitate foarte ridicat? Nu era bun sistemul de selecție a împăraților? Oricare ar fi fost acest sistem, el era aplicat pe o anumită bază de selecție care era aceeași: familiile nobiliare romane, care nu puteau să reprezinte decât societatea romană a timpului, modul ei de existență, principiile și valorile în care credea. Or, această societate era bolnavă. Imperiul Roman s-a extins pe seama războaielor purtate de legiunile romane care s-au acoperit de glorie. În timpul împăratului Traian, imperiul a atins limita maximă. Fără excepție, ACESTE RĂZBOAIE AU FOST DE JAF urmat de o fiscalitate împovărătoare a provinciilor supuse imperiului. O parte dintre venituri erau destinate societății romane care se obișnuise să trăiască din ele, mai exact să huzurească. Asta era una dintre „VALORILE” acestei societăți.
Nu putem să nu ne amintim de ce scria în 1943 filozoful și matematicianul român ANTON DUMITRIU:

„Romanii nu aveau însă decât politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii n-ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, Imperiul Mongolic al lui Gingis Han. Numai că de data aceasta barbarii ar fi venit de la vest, nu de la est”. („Orient și Occident”, p. 26) 

Componența grecească? Cred că e bine să nu ne facem iluzii nici cu privire la greci. Nicolò Zeno ne îndeamnă la prudență:

„Nici NU SE POATE DA CREZARE vreunei naţiuni în particular, CUM AR FI CEA GRECEASCĂ SAU LATINĂ; dar, considerându-le şi pe una, şi pe alta şi orice altă istorie antică şi modernă, cu timpul se poate ajunge împreună la adevăr, pentru că fiecare naţiune, din dragostea pentru propriile lucruri şi pentru gloria propriilor străbuni, a inventat multe poveşti. Cea greacă, de exemplu, care deşi este ultima dintre naţiuni în înţelegerea ştiinţelor, se crede prima şi afirmă că primele colonii ale lumii au ieşit de la greci”. („Cărțile geților”, Editura Uranus, 2017)

Grecii nu le-au dat romanilor doar valorile spirituale ale învățaților de la Marea Egee (care au fost toate „împrumutate“, adică furate de la noi, geții carpatini! – n. r. Carmen Pankau), care i-au făcut să nu se transforme în mongoli, cum spunea Anton Dumitriu, dar și PROPRIILE METEHNE, care s-au prins de minune pe solul roman și i-au câștigat pe unii dintre cei mai iluștri reprezentanți imperiali. Una dintre acestea a fost pederastia. Acest fenomen încearcă să și-l explice și istoricul american Julian Bennett în opera citată. El constată că pederastia romană își află explicația în principiile Greciei antice unde, femeile fiind considerate doar simple instrumente ale procreării și ale plăcerilor fizice, de multe ori se crea un gol emoțional între părinți și copii și iată că se găsea și modalitatea de a se umple acest gol. Apărea un ins educat, un fel de tată înlocuitor, care îl lua în antrepriză pe tânărul frustrat, îi oferea instrumentele educaționale necesare, „îl creștea, veghea la dezvoltarea lui morală, fizică și mentală și îl pregătea pentru responsabilitățile civile”, cerându-i mai târziu tânărului răsplata efortului educațional, adică satisfacerea poftelor educatorului prin „contacte sexuale anale, orale și intracrurale” (prezentăm scuze cititorului). O relație specifică patron-angajat și un comerț tipic grecesc.

Evident că bărbații romani, îndatorați sistemului educațional grecesc, au adoptat repede obiceiul care, în ciuda respectului pentru familie, care guverna societatea romană și a interdicțiilor legale ale homosexualității, care era considerată un comportament deviant și periculos sănătății, le crea un sentiment de superioritate. „ERA IMPORTANT SĂ FII MACHO”, precizează J. Bennett.
De această tentație n-au scăpat nici Iulius Cezar și nici Traian, cei mai proeminenți împărați romani, cu geniu militar, foarte importanți pentru istoria antică a neamului nostru, primul pentru că a plănuit invadarea "Daciei" (Geţiei Carpatice, pe care au botezat-o romanii ca “Dacia”- n. r. Carmen Pankau), iar al doilea pentru că a făcut-o și este considerat, printr-o întunecată ironie a sorții și printr-un viciu major al gândirii oficiale, chiar străbunul neamului românesc.

În ce-l privește pe Iulius Cezar, apelăm la Suetonius („Doisprezece Cezari”, Editura Știinţifică, 1958) care evocă episodul deflorării, citându-l pe Cicero:

„Caesar… dus de curtenii lui Nicomede (regele Bithyniei, n.n.) în camera de culcare a acestuia, s-a culcat pe un pat din aur, în haine din purpură, întinându-și în Bithynia floarea tinereții, el, coborâtor din Venus… o rușine permanentă și gravă care l-a expus batjocurii tuturor, inclusiv soldaților lui la întoarcerea din Gallia (unde omorâse peste un milion de oameni, militari, bătrâni, femei și copii, n.n.), care cântau:

„Caesar a supus Gallia. Nicomede pe Caesar,
Iată este dus în triumf Caesar care a supus Gallia,
Iar Nicomede care a supus pe Caesar
Nu este dus în triumf”.

Despre Traian, același istoric american, evocându-l pe împăratul Iulian Apostatul, care califica homosexualitatea ca o „plăcere de cel mai josnic și nerușinat fel”, insinua că: 

„Zeus ar trebui să fie grijuliu cu cochetul Ganimede atâta vreme cât Traian era prin preajmă”.

Lui Traian îi plăceau vinul tare și băieții și printre iubiții lui se numărau Hadrian, nepotul lui de soră, pajii casei imperiale, consilierii principali, cum ar fi Licinius Sura. Se pare că nu l-ar fi cruțat nici pe Nerva, tatăl său adoptiv.

Acești doi împărați s-au bucurat de o POSTERITATE NEMERITATĂ. Cel mai frecvent epitet folosit în legătură cu Cezar a fost “divin”, iar Traian a depășit toate limitele, cel mai mare sacrilegiu fiind încercarea de sanctificare făcută de PAPA GRIGORE CEL MARE, același care a decis ARDEREA tuturor CĂRȚILOR despre "geto-daci".
 
Sursa: Dumitru Ioncică
Adaptare: Carmen Pankau