☀️🌿ÎNTÂIULUI POET ROMÂN-MĂRIRE! ORFEU (2/2)

- Urmare –

Ne lipseşte, în original, vasta operă a lui Orfeu, dar o putem reconstitui fie şi numai printr-un „inventar” de titluri şi ritualuri orfice de moştenire getă, atribuite lui, consemnate de greci. Numai că transcriptorii/traducătorii de mai târziu ai grecilor au „uitat” NATIVITATEA ŞI OBÂRŞIA acestui simbol străvechi şi antic al poeziei/cântului, al lirismului. Pentru autorii greci şi pentru alţi autori, în lume, inclusiv români, care de la ei au preluat informaţiile, aceasta n-ar fi prima şi singura mare „UITARE”, în care unii perseverează şi azi.

Cităm în acest sens un Dicţionar de mitologie generală, deci o operă de largă circulaţie şi frecventare, apărută în România – ca să nu trimitem la seria de opere din istoriografia universală care procedează la fel (eroare din eroare – „perseverare diabolicum!”) –, care ne-a localizat atâţia zei şi titani în alte spaţii culturale, iar Hiperboreea geţilor a „plasat-o” în … „nordul ceţos al Europei şi Asiei”, în timp ce pe însuşi marele reformator şi zeu, Zalmoxis, îl consideră o „personalitate ceţoasă”. Deci, un asemenea Dicţionar îl consemnează pe Orfeu, simplu, ca „poet hieratic prehomeric din mitologia greacă” (s.n.), întărind apoi EROAREA cu una mai mare: că Orfeu este „unul din cele mai bogate mituri greceşti” (s.n.).

Coroborând riguros ansamblul izvoarelor care au consemnat tradiţia antică şi amintindu-i pe puţinii autori care au „îndrăznit” să spună altfel de cum „ştie toată lumea”, reiese însă că getul Orfeu a aprţinut epocii lui Zalmoxis – epoca mitologică a geţilor! –, zalmoxianismului ca spiritualitate – unul din marile curente reformatoare ale Străvechimii şi Antichităţii! – şi că prin întreaga activitate şi operă, preluată de urmaşi, a avut un rol foarte însemnat şi a rămas

O PERSOANLITATE DE PRIM RANG ÎN ISTORIA LUMII.

Dar dacă pe Victor Kernbach nu-l „doare sufletul” să meargă din EROARE în EROARE, iată însă că românul Ovidiu Drâmba, în cunoscuta sa sinteză privind istoria cultutii şi civilizaţiei deşi îi consacră un capitol şi culturii şi civilizaţiei getice, pe aceasta o rupe, nepermis, de geţi şi de ceilalţi fraţi ai lor ce au constituit PRIMA NAŢIUNE ÎN EUROPA. Pe getul Orfeu, totuşi, în respectivul capitol, îl aminteşte tangenţial într-un citat de Strabon (op. cit, I, p. 810), fiindcă deja îl integrase în capitolul privind cultura şi civilizaţia "greacă".

Evident, Orfeu aparţine şi acesteia prin preluarea ca moştenire de urmaşi, dar el, în tot cursul vieţii sale n-a depăşit spaţiul naţiunii getice, în care i-a fost naşterea, obârşia iar întreaga lui operă a realizat-o în amintitul spaţiu natal. În cultura greacă, opera i-a fost consemnată târziu şi parţial şi nu întotdeauna, grecii i-au înţeles sensul. Ovidiu Drâmba îşi "informează" cititorii din ţară şi nu numai că legătura lui Orfeu cu geţii ţine doar de baştina nativităţii sale şi se grăbeşte să-l „TRANSPORTE” imediat în lumea grecilor, definindu-l, pur şi simplu, ca pe „un cântăreţ dinaitea lui Homer” (s.n.).

Dincolo de această integrare eronată (iarăşi, eroare din eroare!), reţinem totuşi exegeza de specialist a autorului:

„Poet şi cântăreţ, inventator al lirei (sic! n.n.: lira, conform tradiţiei, o primise de la zeul Apollo Hiperboreanul) şi născocitorul magiei … , legendarul Orfeu era considerat şi fondatorul misteriilor omonime (orfice/orfeice, n.n.) şi iniţiatorul unei adevărate religii” (orfismul, n.n.), „o mişcare religioasă, cu asociaţii secrete, cu o întreagă literatură (celebrele imnuri orfice), cu o teogomie, cosmogonie şi antropogeneză bine articulate, precum şi cu o doctrină a salvării elaborată în detaliu” – şi le rezumă.

Continuă cu aprecierea asupra importanţei operei lui Orfeu, Imnurile orfice, exemplificând cu imnul închinat zeului Morţii, într-o frumoasă traducere a profesorului Ion Acsan:

„Ascultă-mă, cârmaciul vieţii popoarelor de muritori:
Cu cât le dai mai multe zile, cu-atât eşti pururi mai aproape,
Căci tu adormi pe totdeauna şi trup şi suflet, deopotrivă,
Când frângi puternicele lanţuri prin care le-a legat natura
Şi peste orice vietate reverşi un somn adânc şi veşnic!
Răpui întreaga omenire dar te arăţi nedrept cu unii,
Curmându-le deodată viaţa când sunt în floarea tinereţii.
Judecătorul tuturora, rosteşti statornice sentinţe
Şi nu te-nduplecă nici unul prin rugăciuni sau prin libaţii,
Zeu crud, apropie-te însă doar după ani îndelungaţi
Şi te implor la ceasul jertfei şi-al invocaţiei pioase
Ca oamenii să aibă parte de-o bătrâneţe fericită”.

Imnurile orfice, reţine Ovidiu Drâmba, erau poeme scrise, închinate diferitelor divinităţi, principale şi secundare, dar nu precizează că acestea „APĂRUSERĂ” ÎNTÂI în „ŢARA ZEILOR”, patria lui ORFEU, Geţia edenică, în Olimpul dintâi, carpatin, de unde prin „ROIURI” umane, sau ca „moşteniri” hiperboreene, „COBORÂSERĂ” în Olimpul grecilor!

Alt grup de imnuri sunt închinate semizeilor şi muzelor, tot din lumea getă – şi tot din patria lui Orfeu, de unde autorii greci recunosc că au fost PRELUATE şi în lumea lor: Iubirea, Victoria, Sănătatea, Soarta, Dreptatea.

Alt grup – şi aceasta îl putea sensibiliza pe autor, căci în patria lui Orfeu vieţuirea în comuniune cu natura era o trăsătură majoră şi un „cuvânt de ordine” al reformei zalmoxiene – alt grup, deci, era dedicat elementelor naturii, precum:
Aurora, Zefirul, Cerul, Luna, Soarele, Eterul, Marea, Astrele, Noaptea, Somnul, Visul, Vântul de Miazănoapte (Boreas, din Hiperboreea!).

Chiar şi atunci când se adresează zeului Morţii, cum am văzut, care la geţi nu era un zeu al răului, ci oferea o salvare prin chemarea la Zalmoxe, autorul îl „implora”,

„la ceasul jertfei şi-al invocaţiei pioase”, să nu curme viaţa omului la vârste tinere iar celor înaintaţi în vârstă să le „îngăduie o bătrâneţe fericită”.

„Implorarea” aceasta o putem reţine, oare, ca pe un „pios” început de „dizidenţă” a lui Orfeu faţă de duritatea unor obiceiuri/ritualuri anterioare – precum plânsul la naşterea copilului şi bucuria la moartea celui „chemat la Zalmoxe” – sau poate fi o „ingerinţă” a transcriptorului grec de mai târziu?

Precum Homer, mai târziu, este posibil ca şi Orfeu, cu atât mai mult să fi reţinut din bogata tradiţie orală getă multe învăţături şi „producţii” literare şi să le fi grupat, ordonat, în scrierile care i se atribuie. Ipoteza este în concordanţă cu ştirea, din izvoare, privind învăţarea legilor cântând, recitându-le. Erau acei rapsozi talentaţi la care se referea dacologul Radu Stan Carpianu când pleda pentru originea getă a lui Homer (v. mai sus). O concordanţă poate fi şi cu bogata producţie folclorică, ulterioară, din Valahiile balcanice dar şi din cele carpato-dunărene, în care se redau scene mitologice/de viziune mitologică, SCHIMBÂNDU-SE doar NUMELE PERSOANJELOR, aşa cum le-a identificat Nicolae Densuşianu (Ioviţă, Iorgovan, Novac cel Bătrân cu feciorii lui, Corbea etc). Aceste tradiţii, atent observate, aceste concordanţe în curgerea timpului încă sunt de natură să reintroducă pe Orfeul epocii noastre mitologice în viaţa şi spiritualitatea strămoşilor noştri reali, geţii. Iar prin aceasta în viaţa şi spiritualitatea noastră.

Prin urmare, este timpul ca specialiştii în domeniu, cu precădere istoricii, ai noştri în primul rând, abordând fără complexe bogata mitologie naţională, coroborând ansamblul izvoarelor, reflectând profesional şi responsabil, SĂ READUCĂ „ACASĂ” valori ÎNSTRĂINATE în alte spaţii culturale.
Iată de ce, în ce-l priveşte pe Orfeu, salutăm cu căldură „temeritatea” colegei noastre întru Dacologie, cercetător dr. Simona Condurăţeanu, pentru elaborarea şi publicarea studiului cu titlul: “ORFEU/ORPHAEUS, un geniu şi un zeu al Daciei Mari”, studiu din care, pe temeiul unei bibliografii impresionante, din toate categoriile, reiese, într-adevăr, un Orfeu al Geţiei edenice, o valoare de primă mărime a mitologiei şi culturii noastre naţionale, a culturii universale deopotrivă. Vedem în acest studiu o deschidere către o monografie a unui autor român despre îndelung înstrăinatul geniu şi Zeu al Geţiei Mari, în toată cuprinderea vieţii şi personalităţii sale, viaţă, operă, personalitate puse în slujba oamenilor, întru binele lor. Un ORFEU „îndrăznim” şi noi aici şi acum să afirmăm, revendicându-ne din nemuritorii strămoşi reali, ca fiind, cronologic, PRIMUL POET ROMÂN, venind din STRĂMOŞII NOŞTRI REALI, urcat pe podium-ul marilor valori ale umanităţii.

Prin acest demers al nostru nu i-am căutat lui Mihai Eminescu „perechea” (el a fost numit, pe drept, poetul „nepereche” – George Călinescu), ambii rămânând, fiecare în felul său şi în epoca sa, valori unice şi eterne, pentru noi şi pentru omenire, valori care se nasc la intervale mari de timp: pe ORFEU îl considerăm geniu şi zeul al Geţiei Mari, „ŢARA ZEILOR”, „ŢARA SOARELUI”; pe Eminescu – GENIUL NAŢIUNII SUCCESOARE în vatra sa ancestrală de pe „bătrânul continent” şi, cum iarăşi pe drept i s-a spus (dr. Aurel David), „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari”.
Studiindu-i atent pe fiecare în parte, în epoca lor şi în ansamblul istoriei naţionale, îi găsim atât de „îngemănaţi” prin nativitate şi obârşie, prin felul de a fi şi de a gândi viaţa şi lumea, prin ataşamentul faţă de oamenii Ţării reale, de binele şi viitorul acestora.
Încă reţinem câteva din aceste asemănări: revendicarea de la tradiţia şi înţelepciunea „bătrână”, cea cu ale ei „rădăcini proprii în adâncimi proprii” din care „răsare civilizaţia adevărată”; revendicarea de la limba curată a Ţării reale, şlefuită continuu în curgerea vremii, iar nu stricată de intervenţii străine spiritului ei; ambii cu o încredere totală, firească, într-o renaştere naţională a societăţii, ambii oferind, pentru aceasta, ca stimulent şi mesaj, opera proprie şi însăşi viaţa lor trăită în integritate morală; ambii cu o pasiune unică pentru natură, comparabilă doar cu a poporului însuşi pentru vieţuirea integrală în natură, în comuniune cu aceasta, admirând-o, iubind-o, cântând-o; ambii au fost într-o căutare permanentă a cuvântului „ce exprimă adevărul”; în sfârşit – dar şirul ar putea continua! –, ambii au simţit o iubire nepereche pentru perechea hărăzită fiecărui bărbat, numai lui, din fructul curat al Neamului său, cu datoria s-o cinstească şi s-o fericească în viaţă şi în eternitate; căci femeia, cum ne-a lăsat crezul unul dintre ei, devine „sfântă prin iubire” – după legea supremă dată pământenilor – şi rămâne, în fantezia lui de veşnic îndrăgostit, „prototipul îngerilor din senin”, dar de care, din vitregia sorţii, nici unul dintre ei n-a avut parte, rămânându-i doar cu o fidelitate şi o iubire pilduitoare, precum şi cu speranţa unei „revederi” în lumea „de dincolo”.

Ca o concluzie, în spiritul chemării cu care am început – să ne readucem valorile „acasă”! – redăm finalul atât de bine chibzuit, de ferm exprimat, de succint şi obligatoriu al Doamnei Simona Condurăţeanu, autoarea „temerarului” studiu despre Orfeu, din care am reţinut şi în motto:

„Popoarele care nu-şi promovează persoanlităţile marcante din Ţară şi din afara hotarelor riscă să le piardă definitiv”, căci „multe figuri proeminente din varii doemnii, originare din spaţiul getic, au fost omise eronat de superficialitatea şi girul unor cercetători reputaţi, grăbiţi să-şi ofere serviciile” (loc.cit.nr. 77, p. 16, s.n.).

Încheiem, după Victor Eftimiu, pentru ORFEU însă, cu expresia omagială: ÎNTÂIULUI POET ROMÂN – MĂRIRE!


BIBLIOGRAFIE
[1]. Într-o primă, recentă sinteză despre strămoşii noştri reali, în Crestomaţie, se reproduce amplu din opera tomitană a lui Ovidiu (v. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. Nicolae Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010.
[2]. Maria Crişan, Geta – obârşia limbii române, Ed. Verus, Bucureşti, 2010, p. 5, prefaţă.
[3]. Maria Crişan a localizat acel Tomis în Crimeea, la Marea de Azov (ibidem, p. 14), argumentând aceasta.
[4]. Corect – traco-geto-dacă! Strămoşii noştri reali, a căror naţiune era alcătuită din mult peste 100 de comunităţi umane – nu etnice! –, aveau acelaşi etnos, aceeaş spiritualitate, aceeaş limbă – traco-geto-dacă! (a se vedea sinteza citată în nota 1).
[5]. Din poemul Argonauticele, atribuite lui Orfeu, traducere de Ion Acsan – apud Simona Condurăţeanu, vezi mai departe.
[6]. Radu Stan Carpianu, Enigma insulei sau călătorie peste şapte milenii, Ed. Getica, Bucureşti, 1990, p. 88.
[7]. Vezi, Silviu Dragomir, Istorii neelucidate, Ed. Lucman, Bucureşti, 2008. O singură obiecţie: nu există preistorie sau protoistorie ci, pur şi simplu, istorie!
[8]. G.D.Iscru, Începutul renaşterii naţionale moderne în istoria României, Ed. Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2007, p. 75 şi urm.
[9] . Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971, p. 444 – 447.
[10] . O foarte utilă crestomaţie, din mulţi autori, despre Zalmoxe ne-a dat, recent, dacologul Traian Gruia Getianu: Zamolxe, Ed. Lumina Tipo, Bucureşti, 2012.
[11] . Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, reeditată ulterior.
[12] . În revista noastră, „Dacia magazin”, nr. 76/aprilie şi 77/mai 2012.

- Sfârșit -

Sursa: Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Profesor Ionescu Maria
Adaptare și foto: Carmen Pankau