🔷CINSTIREA FAMILIEI DIVINE – TATĂL CERESC, MAICA PĂMÂNTEASCĂ ŞI FIUL OMULUI

În situl de la Vinča au fost descoperite, printre altele, şi două statuete mici, un bărbat și o femeie. Ele stau aşezate în interiorul unei farfurii, iar bărbatul o ţine de după umeri pe femeie. Această imagine a statuilor este și reprezintă prima imagine materială din ISTORIA LUMII a sfântei familii. Familia era fundamentul RELIGIEI GEŢILOR, prin unirea în iubire a Tatălui Ceresc cu Mama Pământească din care s-a născut Fiul Omului sau Fiul Luminii.

Tăbliţa rotundă de la Tărtăria. Al treilea semn din acest pătrat de cerc este format dintr-un semicerc care are în el o cruce cu braţele egale. Sensurile acestui simbol religios nu au fost desluşite până în prezent. Semnificaţia grafemului este de Maica Pământească aşa cum ne-a lăsat de mărturie încă din secolul Vl î.e.n. poetul Eschil care spunea despre frigieni că aveau o divinitate unică Ma Ga, din care s-au născut toate celelalte şi pe care aceştia o adorau cu mare fervoare. 

Silaba “ma” cu sensul de mamă se găseşte la foarte multe popoare antice – emeşi, egipteni, aryas, geţi, frigieni, pelasgi – şi este încă o dovadă în plus a migraţiilor carpatine către alte zări, în vremuri uitate de istorie. 

Cred că semnul care îl reprezenta pe Tatăl Ceresc de pe tăbliţa de la Tărtăria trebuie citit pentru urechile noastre ca “ta” pentru că această silabă a fost folosită în limba română pînă mai ieri pentru “tată”. Ca dovadă sunt zicerile vechilor greci care spunea despre sciţi că aveau o divinitate a vetrei sacre numită Tabiti (ta: tată + biti: moş), adică Tatăl Moşat aşa cum apare gigantul Getos pe un vas grecesc din secolul Vl î.e.n., iar moşul (moţul) de pe creştetul capului era o caracteristică a coafurii purtată de unele neamuri arimine. În acest mic obiect arheologic, descoperim sintetizat expresia religioasă care mai târziu va fi preluată şi de iudeo-creştini: Tatăl Ceresc, Maica Pământească şi Fiul Luminii, Fiul Omului sau Mielul cum apare atât în zicerile noastre tradiţionale despre lumea pentru care a fost dăruit şi în scrierile geţilor – numite şi esene – de mai jos.

Pe peretele schitului Sfânta Ana din Bucegi, situat la câţiva metri de locul unde au fost descoperite tăbliţe de plumb, este prezentată imagistic Sfânta Familie din religia noastră strămoşească multimilenară. În peretele schitului, sus, este săpată un fel de firidă rotundă aşa cum era imaginată marea cea veşnică iar în interiorul ei este săpat un dreptunghi. În interiorul acestui dreptunghi, pe fond albastru-verzui este pictat capul şi bustul unei femei. Capul este acoperit cu o broboadă specifică româncelor din zonă iar în jurul lui este pictată cu o culoare mai închisă aura. 

Imaginea a fost preluată în iconografia creştină numind-o Maica Domnului dar GEŢII o ştiau de Maica Pământească.
Deasupra acestei firide este decupat în stâncă conturul Păsării Măiastre sau Şaue, cu un moş foarte bine conturat în spatele capului. În partea dreaptă a firidei dar mult mai sus este fulgerul Tatălui Ceresc săpat în stâncă iar în colţul din dreapta al acestuia scrie cu caractere latine “FAMILIA DIVINA”. 

Ori literele latine în scrierea românilor au fost introduse după anii 1860, deci cel care a scris mesajul ŞTIA ce reprezintă imaginile de pe peretele schitului, iar mitul sau conceptul teologic a fost spus de către trăitorii lăcaşului de cult strămoşesc.
 
Peretele acestui schit vorbeşte în imagini şi forme despre o parte a adevăratei istorii getice, ocultată şi falsificată cu atîta ură de către istoricii români!

Numele de mato de pe tăbliţele de plumb pe care îl purta conducătorul laic al neamului scoborîtor din zei, reflectă în timp tocmai acest concept al grijii părinteşti a Tatălui Ceresc şi Maicii Pământeşti pentru neamul zămislit ca să aibă sălaş de tihnă pe pământ şi să devină OM. 
Cuvîntul “mata” folosit şi în prezent în Moldova ca formă de politeţe pentru o persoană cu o poziţie socială deosebită sau o persoană mai în vârstă, poartă în el tocmai sensul profund din vechimea vechimilor, a cinstirii Tatălui Ceresc şi Mamei Pământeşti ca părinţi dumnezeieşti şi protectori ai neamului mioritic. 

În eme-gi cuvîntul mada a fost tradus prin ţinut, regiune, autoritate supremă şi care adus în făgaşul nostru de cuget şi simţiri ar însemna Ţara Sfântă sau Dio Getia cum este scris pe tăbliţele de plumb ţinute ascunse.

Simbolul religios al Maicii Pământeşti ascunde în forma lui mitul formării Pământului şi a vieţii pe pământ care spune că universul avea la început forma unui ou şi Tatăl Ceresc în iubirea lui faţă de existenţa din jur a dorit să-i dea viaţă şi atunci a aruncat fulgerul său de lumină în marea nemărginită. Din această izbire, marea a pornit într-o tălăzuire îngrozitoare iar spuma făcută a început să se adune încetul cu încetul, să se întărească şi să se întunece până s-a format pământul ce plutea ca o turtă în mijlocul apelor nesfârșite. 
Atunci Tatăl Ceresc a încreţit această turtă şi astfel s-au născut munţii, dealurile şi văile şi a aşezat-o pe spinarea a doi peşti uriaşi ce o purtau în spinare clipă de clipă. Şi tot cu acest fulger Ziditorul a izbit pământul aducându-l la viaţă cu plante, ape, vânt şi toate celelalte fenomene ale naturii. 

Dar fulgerul său a fost oprit de o piatră din care s-a născut o lumină puternică asemenea fulgerului şi a luat chip de fiinţă vie participând mai departe, alături de Tatăl Ceresc la zidirea lumii animalelor iar la urmă la izvodit pe om, dar toate făcute din trupul pământului care a devenit prin darurile şi munca lui, Maica tuturor celor văzute pe pământ la fel cum Tatăl Ceresc era izvoditorul tuturor celor nevăzute. Semicercul reprezintă jumătatea de jos a oului, linia orizontală de la nivelul acestuia, este Pământul în devenirea lui de zidire sfântă din care se va naşte tot ce este viu, iar linia verticală este fulgerul Tatălui Ceresc care a însufleţit Pământul transformându-l în Maica tuturor fiinţelor vii care au purces din creaţia de început pentru veşnicia zidirii dumnezeieşti. Dar cele două linii formează crucea cu braţele egale, simbol sfânt al strămoşilor noştri.

Mai târziu, aşa cum apare în scrierile esene din secolele lll î.e.n. – lll e.n., linia verticală a fost interpretată ca Pomul Vieţii cu şapte ramuri urcate până în înaltul cerurilor şi şapte rădăcini înfipte în adîncurile trupului Maicii Pământeşti până au ajuns la Marea cea Mare. 

Un ou de piatră cu o inscripţie pe el şi cu o hartă sau un contur în jurul textului, a fost descoperit în localitatea Corbi din judeţul Argeş, nu prea departe de schitul Sfânta Ana, lângă care au fost descoperite tăbliţele de plumb, dar nimeni nu l-a pus alături de cele de la Lepenski Vir. Oare de ce? 

Parţa este un sit arheologic, situat pe malul drept al râului Timiş, unde s-au făcut săpături începând cu anul 1931. Aici s-au descoperit două altare de cult, unul cu statui monumentale iar celălalt mai modest realizat în parte peste primul. În jurul acestui centru spiritual, erau mai multe sate sau centre de locuit ale populaţiei de atunci. Complexul cuprinde cca. 150 de locuinţe dintre care unele cu 4-5 camere iar altele chiar cu etaj. Materialul arheologic descoperit a fost foarte bogat iar ca simboluri religioase s-au găsit un cap de taur, dovedind cultul taurului solar din mitul lui Mitra sau Sarmis, care a fost dus şi în Egipt de către populaţiile getice care au migrat pe valea Nilului pe la începutul mileniului lV î.e.n.
Al doilea simbol cultic este închinat cerbului şi el se găseşte la vechii irlandezi, care sunt urmaşii direcţi ai populaţiilor arimine, pe care grecii i-au numit pelasgi. Situl are cele mai vechi datări pe la anii 6 250 î.e.n., existând o concordanţă perfectă cu cel de la Tărtăria, Lepenski Vir, Vinča şi Karanovo, numai în minţile istoricilor şi arheologilor români nu se leagă absolut nimic.

Gradesnica este o localitate în sudul Macedoniei, un alt teritoriu locuit din vechime de neamuri arimine care şi azi îşi spun armâni, unde s-au descoperit resturi ceramice ce poartă pe ele o scriere veche, cam de la sfîrşitul mileniului Vlll î.e.n.
Vinča, localitate din apropierea Belgradului, pe malul drept al Dunării, unde săpăturile au început în anul 1908, fiind continuate după 1960. Cultura materială de o bogăţie deosebită este datată pentru anii 5.500 - 4.500 î.e.n., fiind asemănătoare cu cultura Turdaş, localitate aproape de Tărtăria, tot pe valea Mureşului dar în judeţul Hunedoara. Studii ample despre aceste sit arheologic a făcut sârbul R. Pesič, care şi-a publicat concluziile în lucrarea The Alphabet Vinca, apărută la Milano în anul 1987, unde el susţine că etruscii au luat alfabetul de la aceste populaţii.

În interiorul unui vas de lut descoperit în acest sit este scris III VI˩V˥, iar dupre gândurile acestor strămoşi ai mei care au incizat de la dreapta la stînga, textul sună aşa pentru urechile noastre de azi: GULIU III, care prin tălmăcire înseamnă: ,,gustă sau degustă Mîntuitorule/Salvatorule/Fiu al Omului”(guleai: a gusta, a mânca puţin, a se înfrupta + III: Mântuitorul, Binefăcătorul, Fiul Luminii sau al Omului, Salvatorul, apărând exact în această formă şi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia). 
Deci în mileniul Vl î.e.n. neamul nostru străbun adăsta la un gând pios şi scria pentru cinstirea familiei divine – Tatăl Ceresc, Maica Pământească şi Fiul Omului – vorbe de mângâiere sufletească, pe care ei o venerau cum puteau servind-o într-un castron, din puţinul adunat cu multă trudă.

Interesant este de asemenea și faptul că termenul “Bisica” (biserică), referitor la “Hramul Dumnezeiesc”, îl întâlnim ÎNAINTE de apariţia creştinismului şi “înainte să se impună latinizarea în Dacia”. Termenul “Bisica” nu are nici o legătură cu latinescul Bazilica. De aici se poate conchide că termenul “BISICA” este un vechi termen autohton, care desemna “Casa lui Dumnezeu în care slujeau Bessii (clanul preoţesc din tribul getic Satri)” şi etimologic este legat cu numele preoţilor “Bessi” (v.”Bessi” – “Be-serica” – Bisearică”). Explicaţia detaliată se găseşte în “Limba Traco-dacă, ca baza limbilor euro-indiene,” Tetovo, 2000, pag.69.

Sursa: Olariu Arimin
Adaptare și foto: Carmen Pankau