Un semn cu mare semnificaţie în vechea cultură de la Lepenski Vir, dar şi pe tăbliţele de plumb ale geţilor descoperite la Sinaia, este cel al Tatălui Ceresc. Semnul de pe oul de lut din cultura Lepenski Vir, apare şi la Tărtăria pe tăbliţa rotundă iar semnificaţia lui este Tatăl Ceresc care prin acele vremuri cred că se zicea Ann, Anu, sau Ana aşa cum au dus emeşii în Ki-en-gi, când apare în Sumer pe la sfârşitul mileniului lV î.e.n. Şi în silabarul cipriot folosit în secolele XV-Xll î.e.n. apoi pe tăbliţele de plumb pe la mijlocul secolului V î.e.n. scrierea de pe acest ou este realizată în patru benzi orizontale – două late pe mijloc şi două foarte înguste pe capete – şi 10 coloane pe verticală.
În eme-gi semnul de mai sus este citit cu sensul de prinţ, conducător, întâimergător, iar în alfabetul cipriot, se citeşte pa, dar în emegi acest cuvînt însemna tată, conducător, însoţitor. Semnul mai apare pe un artefact descoperit la Vinča şi datat pentru perioada 4.600 î.e.n. - 3.800 î.e.n. și este însoţit de crucea cu braţele egale dar şi alte grafeme formînd un text sacru. La geţi, semnul a fost preluat prin silaba ta cu sensul de tată, sau părinte ocrotitor aşa cum se găseşte pe tăbliţa 7 care are în mijloc un tablou religios cu Sântu în centru iar deasupra capului este semnul, dar cu linia mai lungă în poziţia orizontală.
Dar în sfertul de cerc din tăbliţa rotundă de la Tărtăria unde apare semnul de mai sus, mai sunt două grafeme foarte importante pentru cultura noastră foarte veche. Cel cu două vârfuri de săgeţi aşezate orizontal este simbolul lui ŞAUE, sau a şoimului ceresc care în vechime călăuzea sufletele muritorilor trăitori în religia crucii şi a filozofiei creştine către crengile Pomului Vieţii din înaltul cerurilor sau Cetatea Luminii cum apare pe tăbliţe. În fapt acest şoim ceresc se găseşte atât în religia egipteană cu acelaşi rol dar şi în religia neamului emeş din Ki-en-gi/ Sumer, precum şi în religia geţilor aşa cum apare şi pe tăbliţele de plumb, dovedind originea carpatină de unde au migrat cele două popoare în vremuri diferite către acele meleaguri. După anul 380 e.n. noua religie creștină a preluat și acest simbol de la credinţa noastră multimilenară a Geţilor, ei numindu-l Sfântul Duh.
Pe un sigiliu emeş aflat în prezent la British Museum din Londra, este prezentat înălţarea Sfântului Soare pe cer la răsărit. El este simbolizat sub forma umană cu aripi apropiat de forma îngerilor iar în partea stângă lângă el este un copac cu patru ramuri. Din aripi atât din partea stângă dar şi din cea dreaptă ies câte trei săgeţi. Un preot care stă tot în partea stângă îi dă arcul cu care să arunce săgeţile de lumină şi căldură asupra pământului. În partea dreaptă un alt preot îi întinde şoimul solar – Şaue – care să-l însoţească pe parcursul călătoriei zilei şi să vegheze existenţa muritorilor. Un alt preot tot din partea dreaptă îi întinde curcubeul.
Aceştia foloseau pentru cele şapte divinităţi principale, ca simbol şi crucea cu braţele egale cum apare pe mai multe tăbliţe şi sigilii. Ea reprezenta începutul comuniunii dintre muritor şi duhul din ceruri, o cale lungă şi plină de piedici mai mari sau mai mici, dar prin strădanii, omul putea să ajungă în CETATEA LUMINII din ceruri.
Grecii și alţi falsificatori, au numit această pasăre fabuloasă care zbura (în ciuda lor) numai pe la geţi şi egipteni, FENIX, ce trăia cam 700 ani după Herodot sau 509 ani după Pliniu cel Bătrân, într-un loc necunoscut de om, iar poetul latin Claudian pe la începutul secolului V, spune despre această pasăre plină de mister că îşi are cuibul în MUNŢII TITANILOR de lângă Ocean (Marea Neagră), adică în CARPAŢII NOŞTRI. Când se apropia ceasul morţii, pasărea îşi făcea un cuib din lemn preţios şi ierburi frumos mirositoare apoi se aşeza şi dintr-o dată lua foc, iar ca să mistuie mai repede înteţea pârjolul bătând puternic din aripi. În mijlocul flăcărilor apărea un ou, iar din el după ce pasărea bătrână devenea cenuşă, se năştea o altă pasăre la fel de frumoasă şi de minunată ca cea mistuită de flăcări.
Mesajul religios era că focul sacru al iubirii dumnezeieşti te poate mistui în trup dar înălţa în suflet astfel că veşnicia vieţii este o renaştere spirituală în OM. Vechii greci ne-au mai lăsat mărturie că Fenix înseamnă purpură, deoarece este asociată cu focul şi soarele, pasărea fiind imaginată ca un şoim sau vultur cu pene aurii sau roşu aprins ca para focului iar în spatele capului cu un moţ.
Unii spun că pasărea nu ar fi mâncat niciodată, alţii că s-ar hrăni numai cu rouă, fiind asociată cu renaşterea, nemurirea şi triumful binelui asupra răului.
Dacă ei ştiau că pasărea minunată a antichităţii trăia pe MELEAGURILE NOASTRE atunci hai să o căutăm în toriştea strămoşească, dar cu grijă pentru adevăr şi istorie, nu cum au făcut-o atâţia.
În situl de la Gârla-Mare (3.200 – 1.000 î.e.n.) s-au descoperit trei păsări stilizate care au pe ele diferite semne, fiind goale în interior iar în cavitate se aude zornăind o pietricică. Ele puteau fi jucării pentru copii sau obiecte de cult. Una dintre ele are pe cap un fel de moţ, pe piept are patru linii orizontale incizate, pe aripă are trei linii realizate în aceeaşi tehnică iar către spate sau coadă are două linii. Pe cealaltă parte a piesei, liniile se repetă în aceeaşi formă şi ordine. Cred că această pasăre reprezintă duhul păzitor al muritorilor, Şaue sau Fiul Omului cum apare în scrierile esene, care veghea la viaţa muritorilor, iar la moarte îi însoţea pe cei vrednici în lumea veşniciei.
Cele patru linii de pe piept ar fi cele patru anotimpuri ale anului, cele trei linii de pe aripi ar fi cele trei luni din fiecare anotimp, iar cele două linii de la coadă ar fi fazele de lună plină şi lună nouă ca perioadă maximă a fertilităţii. La fel ar putea reprezenta împărţirea anului în cele două mari cicluri: cel al renaşterii vieţii format din 7 luni şi cel în care natura moare format din 5 luni, divizare care se găseşte şi la emeşii plecaţi tot din aceste locuri. Pe spate pasărea are 12 vârfuri de săgeţi – sau litera V – orientate cu vârful către capul păsării, arătând că Fiul Omului veghează pe muritorii în toate cele 12 luni ale anului.
Sistemul de linii înlocuit cu pietre preţioase, se găseşte şi pe fibula mare din tezaurul descoperit la PIETROASA. În fapt această fibulă reprezintă un şoim stilizat, adică vechiul şaue sau şoimul solar din mitologia egiptenilor, ori pasărea de foc sau pasărea măiastră din mitologia noastră. Pasărea este făcută din aur roşu, fiind acoperită atunci când a fost descoperită, cu o mulţime de pietre preţioase. Cavitatea din piept unde se aflau cele două coşuleţe, este mărginită la stânga şi la dreapta de patru pietre preţioase aranjate în următoarea ordine: prima de sus este rotundă, a doua este dreptunghiulară spre pătrată, a treia este iarăşi rotunda, iar a patra este triunghiulară sau rombică. Sub lăcaşul unde se află coşuleţele, închizând cele două rânduri verticale de pietre preţioase, sunt trei rânduri puse în orizontal, sugerând că sunt aşezate pe aripă. De o parte şi de alta a vârfurilor aripilor sunt câte două pietre aşezate vertical. Partea de jos a obiectului este ornată cu şapte pietre rotunde din care cea din mijloc – a patra – este mai mare decât celelalte, sugerând că în cele şapte zile ale săptămânii, a patra este cea mai fertilă (joi ca zi a duhului Zoe), sau poate luna din perioada de viaţă a anului după împărţirea în două mari cicluri existenţiale.
Moşul (moţul) şoimuleţului descoperit în tezaurul de la Pietroasa lipseşte, dar dacă privim capul păsării din spate, se vede foarte bine locul unde era. Pentru picioare, meşterul a folosit două lănţişoare în capăt cu câte o piatră ovală. Despre această comoară găsită la PIETROASA se mai vorbeşte mai rar în istorie, deşi este una din cele mai importante piese ale arheologiei româneşti, alături de tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia.
Tezaurul de la Pietroasa a fost găsit de doi ţărani din partea locului, la sfârşitul lunii aprilie 1837 sub un bolovan uriaş de calcar, care astupa o gaură săpată în deal. După mărturisirile acestora, ei au descoperit în total 22 de piese, dar după ce le-au VÂNDUT PE NIMIC, autorităţile române au reuşit să recupereze numai 12 piese. Una din piese care stârneşte curiozitatea, tava rotundă, după declaraţiile celor care le-au descoperit avea "aproape opt ocale" fiind ,,o tavă mare cât o pălărie”. Dintre piesele dispărute pentru totdeauna ei au amintit de "patru câini mici cu câte o piatră viinie în gură" şi o vergea ciudată. Ca să înţelegem ce hram purtau cei patru câini mici, ne putem ajuta de mitologia slavilor de răsărit, care au practicat RELIGIA GEŢILOR, dar după gustul şi limba lor până după secolul Xll. La ei Perun, era o divinitate solară care a zidit cerurile şi pământul, iar descrierile făcute îl prezintă în unele poveşti purtând pe umărul drept sau în spate un şoim uriaş, fiind însoţit de 4 lupi. În alte legende se spune despre Perun că era un tânăr viteaz, bun arcaş, care purta pe frunte o bandă de aur de care era fixată o nestemată prin care vedea toată lumea – deci era arimasp – iar pe capul lui stă într-un cuib, o pasăre de culoarea focului cu coada lungă, semănând cu pasărea măiastră de la noi sau cu fenixul amintit de greci, sau cum vedem pasărea pe care o poartă pe cap şi STATUIA LUI GOG din sala mare a Primăriei Londrei!
Cezar Bolliac afirma în anul 1870 în ziarul său “Trompeta Carpaţilor” cu privire la tezaurul descoperit la Pietroasa: ,,zică orice va zice, zvârcolindu-se oricât vor putea arheologii noştri, vasele de la Pietroasa sunt dacice, cu stil dacic, pentru un cult din Dacia.”
Bolliac ştia că istoricii din vremea lui, aşa rămânând până azi, aveau alte aplecări ce ne-au adus numai rele şi minciuni!
Aşezările rupestre de la Nucu, Colţi şi Brăieşti, adică zona unde s-a descoperit tezaurul de la Pietroasa, sunt săpate în calcar fiind lăcaşe unde au vieţuit călugări, sau au fost lăcaşe de cult, asemănătoare cu cele de la Corbii de Piatră, Cetăţeni sau Nămăieşti din Argeş. Localnicii spun despre aceste aşezăminte rupestre că ,,sunt de pe vremea tătarilor sau mai înainte”. Una dintre aceste grote săpate numită ,,Peştera lui Iosif”, situată în aproprierea peşterii lui Dionisie, are incizat deasupra intrării un PEŞTE care apare şi în alte locuri de pe teritoriul României, la fel cum apare şi pe tăbliţa 11, turnată în partea a doua a secolului lV î.e.n.
Dacă “specialiștii noștri” nu ar fi afirmat fără pic de jenă că tăbliţele de plumb sunt falsurile lui Densuşianu sau Scaraoţchi, atunci poate aveau acel dram de minte să facă vreo legătură între cele două dovezi arheologice. Dar ei s-au simţit foarte mândri să-i flateze pe germani, care pretind că acest tezaur a ieşit din mâinile măiastre ale strămoşilor lor goţi (care erau de fapt geţii, și sunt strămoșii noștri - n.r. Carmen Pankau).
În apropiere de peştera amintită se află Dealul Goţilor şi Dealul Martira, iar de aici a pornit damblaua hoţilor de toate neamurile şi apucăturile lor. Un Sava numit şi Gotul era născut prin partea locului în anul 334, şi a trecut la iudeo-creştinism urmărind să facă cât mai mulţi prozeliţi. Geţii şi goţii se supără de apucăturile lui Sava şi îi leagă un lemn greu de gât aruncându-l în râul Buzău din ordinul regelui ATHANARIC în anul 372 pentru a se boteza cât pofteşte în undele curgătoare. În anul 374 moaştele îi sunt duse în Capadocia la cererea lui Vasile cel Mare care era rudă cu guvernatorul Tomisului, Iulius Soranus. Germanii, uitîndu-se pe colanul din acest tezaur, au văzut că unele semne se aseamănă cu runele folosite de goţi (geţi) şi au zis că ŞI ACEST TEZAUR (!) este tot a culturii lor.
Repede, pe nerăsuflate, i-au tras o năstruşnică tălmăcire scrierii care sună aşa: “Gutanio wi hailag” (al goţilor stăpîn ocrotitor). Dar literele G, I, L sunt ca formă identică cu cele de pe vasul de la VINCA din mileniul Vll î.e.n., deci după zicerea lor năucă, goţii ca strămoşi ai germanilor – altă FĂCĂTURĂ care a falsificat istoria Europei – erau şi în acele vremuri uitate de istorie pe cursul inferior al Dunării, fiind primul popor al Europei, aşa cum se chinuie nemţii de vreo 150 de ani să-i lumineze pe toţi locuitorii bătrânului continent. Iară noi, ca nişte proşti datorită istoricilor trădători și mincinoși, am rămas iarăşi pe nicăieri sau pe dinafara istoriei şi civilizaţiei Europei.
Tezaurul de la Pietroasa a fost dosit în acea gaură din dealul de calcar, undeva în partea a doua a secolului Vl î.e.n., când ZAMOLXE le-a cerut geţilor să renunţe la folosirea aurului pentru că este aducător de rele. Fiindcă erau obiecte sfinte, ele au fost îngropate și date înapoi MAICII PĂMÂNTEŞTI, de unde au fost primite spre folosinţă atât metalul şi pietrele preţioase.
Parcă neajungîndu-le ce nemernicii le-au ieşit pe gură istoricilor şi arheologilor români despre tezaurul descoperit la Pietroasa, când li s-au pus sub nas KOSONII, au strigat ca loviţi de turbare că aceştia sunt o făcătură romană să le închidă gura geţilor! Cum să nu ne zică H. R. Patapievici că suntem un popor de nimic, când asemenea „specimene“ spun despre orice obiect ce a aparţinut culturii strămoşeşti, că nu este al nostru. Sigur că negându-ne strămoşii nu putem rămâne decât o adunătură de netrebnici sărăntoci, cam aşa cum ne tot aburesc cei întunecaţi mari iubitori de valori getice pe care ei ştiu să le promoveze ca hunice, slave, cazare, sau evreieşti.
Pe monedele bătute de mato KOSON către anii 20 î.e.n. pe una din feţe se află un grup de trei persoane cu o vestimentaţie foarte asemănătoare cu a celor de pe tava rotundă descoperită la Pietroasa. Personajele de pe margini au câte un caduceu în mână ce stă sprijinit pe umăr. Sub picioarele lor scrie KOΣON iar în spatele persoanei din dreapta este scrisă litera “R“. Pe cealaltă faţă a monedei se vede FENIXUL, ca ocrotitorul puterii cereşti pentru neamul ales de Sântu dar şi al ţării Sfinte. El ţine în gheara dreaptă roata sorţii, punctată cu opt sfere mici care reprezintă cele şapte duhuri cereşti create de Tatăl Ceresc şi prezenţa acestuia, ca veghetori ai pământului, iar în gheara stângă ţine un caduceu cu o ramificaţie la capăt, asemănător cu caduceul lui Hermes sau cu cel imprimat pe vechile monezi de argint ale geţilor.
Dar acest ŞOIM SOLAR amintit mai sus îl găsim şi în scrierea esenă TATĂL CERESC:
Că românii adevăraţi nu şi-au uitat credinţele strămoşeşti, este dovedit de Legendele Păsării Măiastre, fiind considerată REGINA PĂSĂRILOR şi TRIMISUL Zânelor pe pământ. Fiind o fiinţă cerească, se lasă foarte greu văzută de oameni, iar frumuseţea ei este atât de mare, că la soare te poţi uita, dar la ea ba! Lumina penelor este unică şi vine ca o mângâiere peste ochii şi inima celui care o priveşte, dar numai unii oameni se bucură de această cinste deosebită, cei chemaţi de Dumnezeu. Pasărea are puteri deosebite dăruite de Tatăl Ceresc pentru a alina necazurile sau durerile celor de pe pământ. Cântecul ei, auzit numai în cele mai mari singurătăţi, poate să aducă întinerirea celor ce l-au ascultat. Ea îşi are sălaşul pe TĂRÎMUL CELĂLALT, acolo unde se judecă sufletele pentru cele săvîrşite în viaţa de pe pămînt.
=> În unele tradiţii mitologice culese de D. N. Popescu, Măiastra este "o pasăre măiastră, a cărei cântare întrece toate muzicile pământeşti şi care are darul de a ghici viitorul şi de a citi în inimile oamenilor". Ca pasăre a sorţii omeneşti şi crainic a morţii, sau călăuzitor al sufletului către dreapta judecată cerească, o găsim amintită în mai multe balade, cum ar fi:
=> O altă legendă mioritică spune că pe meleagurile noastre, în vremurile fără istorie, a trăit un împărat evlavios vrednic şi mare iubitor de tradiţii strămoşeşti. Şi s-a apucat el să zidească o mândreţe de mănăstire, cum alta n-a mai fost spre veşnică pomenire şi mare cinstire, dăruită cu toate podoabele ieşite din mâna omului: icoane poleite cu aur, candelabre de argint, cărţi ferecate, odoare şi toate cele trebuincioase. Numai că supărarea a început să-l chinuie pe împărat fiindcă toate au mers bine până aproape de terminarea zidirii, când turnul se surpa mereu de parcă era un mare blestem la temelia lui şi nu se putea înfăptui târnosirea.
Într-o noapte împăratul visă că turnul nu se va mai surpa dacă în clopotniţa lui va aduce Pasărea Măiastră de pe Tărîmul Celălalt şi o va pune împreună cu cuibul ei, care vor ocroti zidirea de rele şi lichituri. După mai multe încercări nereuşite ale fiilor săi, pasărea a fost adusă de către un ciobănaş şi aşezată în turnul monastirii iar pacea şi bucuria au coborât peste inima împăratului şi a supuşilor.
Rămăşiţe ale acestei culturi fabuloase se mai găsesc încă și astăzi prin cătunele uitate din creierul munţilor unde românii şi-au dus existenţa fără a fi înnebuniţi de "promoţii" şi "monitorizarea" "lumii moderne".
În MUNŢII SEBEŞULUI, pe teritoriul judeţului ALBA, se află sătucul Loman, unde istoria încă nu a dat cu barda în spiritualitatea strămoşească, păstrându-se tradiţii din vremurile când religia geţilor nu era clintită nici de furtuni, nici de întunecaţi. Cimitirul acestui loc de neuitare adevărată este o pagină de istorie vie a trecutului nostru, aşa cum a fost el, şi nu cum ni l-au plăsmuit făcătorii de istorii. Aici la capul mormântului bărbatului necăsătorit, se punea un STÂLP DE LEMN plin de simboluri ale SOARELUI, LUNII şi STELELOR, lucrat foarte asemănător ca formă cu Coloana Infinitului a lui Brâncuşi. Pe vârful unor coloane se mai văd încă cioplite păsări cu aripile deschise gata de zbor spre răsărit, simbolizând sufletul celui decedat, pregătit pentru dreapta judecată cerească, aşa cum se vede şi pe zidul de la schitul Sfânta Ana din Bucegi, la cca. 100 de metri, de unde au fost descoperite tăbliţele de plumb ale strămoşilor mei geţi.
Sătenii spun că sufletul mortului este luat de GAIA şi dus în înaltul cerurilor, în lumea celor care au trecut în tărâmul celălalt, adică a morţilor în trup. În limba română, cuvântul GAIE înseamnă ŞOIM HĂMESIT. Dar zicerea trebuie analizată şi ca un compus din GA cu sensul de PĂMÂNT aşa cum îl aminteşte Eschil în expresia Ma Ga – MAMA PĂMÂNTEASCĂ – şi ia de la verbul a lua. Deci mesajul vechi religios este că pe mort l-a chemat Mama Pământească, cea care i-a dat trup din trupul ei prin naşterea mamei şi acum călătoria lui pe pămînt s-a sfârşit. Dar aceşti stâlpi ascund un sens mult mai profund, pe care marele Brâncuşi cred că îl ştia de la ţăranii din Hobiţa; ei reprezintă coloana de lumină sau axul lumii, Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, Arborele Vieţii ori Osia Lumii care uneşte cerul de pământ şi prin care sufletele celor morţi se pot înălţa la ceruri prin vârtejul de lumină ce este legătura sfântă între Tatăl Ceresc şi Maica Pământească. Pasărea din vârful stâlpului reprezintă atât sufletul mortului, care sub formă de pasăre se va înălţa la ceruri spre dreaptă judecată şi se va aşeza pe unul din ramurile Pomului Vieţii, dar şi Pasărea Măiastră sau Pasărea de Lumină, Fiul Omului ori Şaue în forma foarte veche, care va călăuzi în ultima călătorie sufletul celui mort către Cetatea Luminii Veşnice sau “Dabo Gio”, cum apare pe tăbliţele de plumb. În aceşti stâlpi vedem o metamorfoză absolută între viaţa pământească a omului supus pieirii prin trup şi viaţa veşnică a aceluiaşi om, învrednicit în fapte de cinste şi laudă cu care se duce la judecata Tatălui Ceresc pentru a primi lor de veşnicie în Cetatea Vie.
În aceste tradiţii şi cultura strămoşească mioritică, şi nu iudeo-creștină, îşi au rădăcinile expresiile noastre de blestem: “înghiţi-te-ar pământul” sau “lua-te-ar Gaia”!
=> În mitologia rusă, jar-ptiţa este o pasăre miraculoasă cu penele ce strălucesc ca aurul şi ca argintul şi cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La miezul nopţii ea se arată în grădini şi pe cîmpii, strălucind ca o mie de luminiţe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de foc mănâncă numai mere de aur care o fac veşnic frumoasă, tânără şi nemuritoare. Când cântă îi cad din plisc perle, trilul ei putând să însănătoşească pe cei bolnavi şi să redea vederea celor orbi. Dar merele de aur se găsesc NUMAI în Mărul Roşu din mitologia NOASTRĂ care este sădit în Marea Veşniciei.
Am avea multe să le spunem celor care ne-au despuiat de toate odoarele strămoşeşti, împodobindu-se cu ele…
Ne-au furat şi Pasărea Măistră a noastră sau Fenixul, care simbolizează sufletele nemuritoare. Ea este o pasăre sfântă care sigur nu a ieşit din ţâşnitoare cu minuni a lui Avraam, fiind asociata Arhanghelului Mihail…
Timpul adevărului va veni negreșit, totul la timpul său!
Sursa: Olariu Arimin
Adaptare și foto: Carmen Pankau
În eme-gi semnul de mai sus este citit cu sensul de prinţ, conducător, întâimergător, iar în alfabetul cipriot, se citeşte pa, dar în emegi acest cuvînt însemna tată, conducător, însoţitor. Semnul mai apare pe un artefact descoperit la Vinča şi datat pentru perioada 4.600 î.e.n. - 3.800 î.e.n. și este însoţit de crucea cu braţele egale dar şi alte grafeme formînd un text sacru. La geţi, semnul a fost preluat prin silaba ta cu sensul de tată, sau părinte ocrotitor aşa cum se găseşte pe tăbliţa 7 care are în mijloc un tablou religios cu Sântu în centru iar deasupra capului este semnul, dar cu linia mai lungă în poziţia orizontală.
Dar în sfertul de cerc din tăbliţa rotundă de la Tărtăria unde apare semnul de mai sus, mai sunt două grafeme foarte importante pentru cultura noastră foarte veche. Cel cu două vârfuri de săgeţi aşezate orizontal este simbolul lui ŞAUE, sau a şoimului ceresc care în vechime călăuzea sufletele muritorilor trăitori în religia crucii şi a filozofiei creştine către crengile Pomului Vieţii din înaltul cerurilor sau Cetatea Luminii cum apare pe tăbliţe. În fapt acest şoim ceresc se găseşte atât în religia egipteană cu acelaşi rol dar şi în religia neamului emeş din Ki-en-gi/ Sumer, precum şi în religia geţilor aşa cum apare şi pe tăbliţele de plumb, dovedind originea carpatină de unde au migrat cele două popoare în vremuri diferite către acele meleaguri. După anul 380 e.n. noua religie creștină a preluat și acest simbol de la credinţa noastră multimilenară a Geţilor, ei numindu-l Sfântul Duh.
Pe un sigiliu emeş aflat în prezent la British Museum din Londra, este prezentat înălţarea Sfântului Soare pe cer la răsărit. El este simbolizat sub forma umană cu aripi apropiat de forma îngerilor iar în partea stângă lângă el este un copac cu patru ramuri. Din aripi atât din partea stângă dar şi din cea dreaptă ies câte trei săgeţi. Un preot care stă tot în partea stângă îi dă arcul cu care să arunce săgeţile de lumină şi căldură asupra pământului. În partea dreaptă un alt preot îi întinde şoimul solar – Şaue – care să-l însoţească pe parcursul călătoriei zilei şi să vegheze existenţa muritorilor. Un alt preot tot din partea dreaptă îi întinde curcubeul.
Aceştia foloseau pentru cele şapte divinităţi principale, ca simbol şi crucea cu braţele egale cum apare pe mai multe tăbliţe şi sigilii. Ea reprezenta începutul comuniunii dintre muritor şi duhul din ceruri, o cale lungă şi plină de piedici mai mari sau mai mici, dar prin strădanii, omul putea să ajungă în CETATEA LUMINII din ceruri.
Grecii și alţi falsificatori, au numit această pasăre fabuloasă care zbura (în ciuda lor) numai pe la geţi şi egipteni, FENIX, ce trăia cam 700 ani după Herodot sau 509 ani după Pliniu cel Bătrân, într-un loc necunoscut de om, iar poetul latin Claudian pe la începutul secolului V, spune despre această pasăre plină de mister că îşi are cuibul în MUNŢII TITANILOR de lângă Ocean (Marea Neagră), adică în CARPAŢII NOŞTRI. Când se apropia ceasul morţii, pasărea îşi făcea un cuib din lemn preţios şi ierburi frumos mirositoare apoi se aşeza şi dintr-o dată lua foc, iar ca să mistuie mai repede înteţea pârjolul bătând puternic din aripi. În mijlocul flăcărilor apărea un ou, iar din el după ce pasărea bătrână devenea cenuşă, se năştea o altă pasăre la fel de frumoasă şi de minunată ca cea mistuită de flăcări.
Mesajul religios era că focul sacru al iubirii dumnezeieşti te poate mistui în trup dar înălţa în suflet astfel că veşnicia vieţii este o renaştere spirituală în OM. Vechii greci ne-au mai lăsat mărturie că Fenix înseamnă purpură, deoarece este asociată cu focul şi soarele, pasărea fiind imaginată ca un şoim sau vultur cu pene aurii sau roşu aprins ca para focului iar în spatele capului cu un moţ.
Unii spun că pasărea nu ar fi mâncat niciodată, alţii că s-ar hrăni numai cu rouă, fiind asociată cu renaşterea, nemurirea şi triumful binelui asupra răului.
Dacă ei ştiau că pasărea minunată a antichităţii trăia pe MELEAGURILE NOASTRE atunci hai să o căutăm în toriştea strămoşească, dar cu grijă pentru adevăr şi istorie, nu cum au făcut-o atâţia.
În situl de la Gârla-Mare (3.200 – 1.000 î.e.n.) s-au descoperit trei păsări stilizate care au pe ele diferite semne, fiind goale în interior iar în cavitate se aude zornăind o pietricică. Ele puteau fi jucării pentru copii sau obiecte de cult. Una dintre ele are pe cap un fel de moţ, pe piept are patru linii orizontale incizate, pe aripă are trei linii realizate în aceeaşi tehnică iar către spate sau coadă are două linii. Pe cealaltă parte a piesei, liniile se repetă în aceeaşi formă şi ordine. Cred că această pasăre reprezintă duhul păzitor al muritorilor, Şaue sau Fiul Omului cum apare în scrierile esene, care veghea la viaţa muritorilor, iar la moarte îi însoţea pe cei vrednici în lumea veşniciei.
Cele patru linii de pe piept ar fi cele patru anotimpuri ale anului, cele trei linii de pe aripi ar fi cele trei luni din fiecare anotimp, iar cele două linii de la coadă ar fi fazele de lună plină şi lună nouă ca perioadă maximă a fertilităţii. La fel ar putea reprezenta împărţirea anului în cele două mari cicluri: cel al renaşterii vieţii format din 7 luni şi cel în care natura moare format din 5 luni, divizare care se găseşte şi la emeşii plecaţi tot din aceste locuri. Pe spate pasărea are 12 vârfuri de săgeţi – sau litera V – orientate cu vârful către capul păsării, arătând că Fiul Omului veghează pe muritorii în toate cele 12 luni ale anului.
Sistemul de linii înlocuit cu pietre preţioase, se găseşte şi pe fibula mare din tezaurul descoperit la PIETROASA. În fapt această fibulă reprezintă un şoim stilizat, adică vechiul şaue sau şoimul solar din mitologia egiptenilor, ori pasărea de foc sau pasărea măiastră din mitologia noastră. Pasărea este făcută din aur roşu, fiind acoperită atunci când a fost descoperită, cu o mulţime de pietre preţioase. Cavitatea din piept unde se aflau cele două coşuleţe, este mărginită la stânga şi la dreapta de patru pietre preţioase aranjate în următoarea ordine: prima de sus este rotundă, a doua este dreptunghiulară spre pătrată, a treia este iarăşi rotunda, iar a patra este triunghiulară sau rombică. Sub lăcaşul unde se află coşuleţele, închizând cele două rânduri verticale de pietre preţioase, sunt trei rânduri puse în orizontal, sugerând că sunt aşezate pe aripă. De o parte şi de alta a vârfurilor aripilor sunt câte două pietre aşezate vertical. Partea de jos a obiectului este ornată cu şapte pietre rotunde din care cea din mijloc – a patra – este mai mare decât celelalte, sugerând că în cele şapte zile ale săptămânii, a patra este cea mai fertilă (joi ca zi a duhului Zoe), sau poate luna din perioada de viaţă a anului după împărţirea în două mari cicluri existenţiale.
Moşul (moţul) şoimuleţului descoperit în tezaurul de la Pietroasa lipseşte, dar dacă privim capul păsării din spate, se vede foarte bine locul unde era. Pentru picioare, meşterul a folosit două lănţişoare în capăt cu câte o piatră ovală. Despre această comoară găsită la PIETROASA se mai vorbeşte mai rar în istorie, deşi este una din cele mai importante piese ale arheologiei româneşti, alături de tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia.
Tezaurul de la Pietroasa a fost găsit de doi ţărani din partea locului, la sfârşitul lunii aprilie 1837 sub un bolovan uriaş de calcar, care astupa o gaură săpată în deal. După mărturisirile acestora, ei au descoperit în total 22 de piese, dar după ce le-au VÂNDUT PE NIMIC, autorităţile române au reuşit să recupereze numai 12 piese. Una din piese care stârneşte curiozitatea, tava rotundă, după declaraţiile celor care le-au descoperit avea "aproape opt ocale" fiind ,,o tavă mare cât o pălărie”. Dintre piesele dispărute pentru totdeauna ei au amintit de "patru câini mici cu câte o piatră viinie în gură" şi o vergea ciudată. Ca să înţelegem ce hram purtau cei patru câini mici, ne putem ajuta de mitologia slavilor de răsărit, care au practicat RELIGIA GEŢILOR, dar după gustul şi limba lor până după secolul Xll. La ei Perun, era o divinitate solară care a zidit cerurile şi pământul, iar descrierile făcute îl prezintă în unele poveşti purtând pe umărul drept sau în spate un şoim uriaş, fiind însoţit de 4 lupi. În alte legende se spune despre Perun că era un tânăr viteaz, bun arcaş, care purta pe frunte o bandă de aur de care era fixată o nestemată prin care vedea toată lumea – deci era arimasp – iar pe capul lui stă într-un cuib, o pasăre de culoarea focului cu coada lungă, semănând cu pasărea măiastră de la noi sau cu fenixul amintit de greci, sau cum vedem pasărea pe care o poartă pe cap şi STATUIA LUI GOG din sala mare a Primăriei Londrei!
Cezar Bolliac afirma în anul 1870 în ziarul său “Trompeta Carpaţilor” cu privire la tezaurul descoperit la Pietroasa: ,,zică orice va zice, zvârcolindu-se oricât vor putea arheologii noştri, vasele de la Pietroasa sunt dacice, cu stil dacic, pentru un cult din Dacia.”
Bolliac ştia că istoricii din vremea lui, aşa rămânând până azi, aveau alte aplecări ce ne-au adus numai rele şi minciuni!
Aşezările rupestre de la Nucu, Colţi şi Brăieşti, adică zona unde s-a descoperit tezaurul de la Pietroasa, sunt săpate în calcar fiind lăcaşe unde au vieţuit călugări, sau au fost lăcaşe de cult, asemănătoare cu cele de la Corbii de Piatră, Cetăţeni sau Nămăieşti din Argeş. Localnicii spun despre aceste aşezăminte rupestre că ,,sunt de pe vremea tătarilor sau mai înainte”. Una dintre aceste grote săpate numită ,,Peştera lui Iosif”, situată în aproprierea peşterii lui Dionisie, are incizat deasupra intrării un PEŞTE care apare şi în alte locuri de pe teritoriul României, la fel cum apare şi pe tăbliţa 11, turnată în partea a doua a secolului lV î.e.n.
Dacă “specialiștii noștri” nu ar fi afirmat fără pic de jenă că tăbliţele de plumb sunt falsurile lui Densuşianu sau Scaraoţchi, atunci poate aveau acel dram de minte să facă vreo legătură între cele două dovezi arheologice. Dar ei s-au simţit foarte mândri să-i flateze pe germani, care pretind că acest tezaur a ieşit din mâinile măiastre ale strămoşilor lor goţi (care erau de fapt geţii, și sunt strămoșii noștri - n.r. Carmen Pankau).
În apropiere de peştera amintită se află Dealul Goţilor şi Dealul Martira, iar de aici a pornit damblaua hoţilor de toate neamurile şi apucăturile lor. Un Sava numit şi Gotul era născut prin partea locului în anul 334, şi a trecut la iudeo-creştinism urmărind să facă cât mai mulţi prozeliţi. Geţii şi goţii se supără de apucăturile lui Sava şi îi leagă un lemn greu de gât aruncându-l în râul Buzău din ordinul regelui ATHANARIC în anul 372 pentru a se boteza cât pofteşte în undele curgătoare. În anul 374 moaştele îi sunt duse în Capadocia la cererea lui Vasile cel Mare care era rudă cu guvernatorul Tomisului, Iulius Soranus. Germanii, uitîndu-se pe colanul din acest tezaur, au văzut că unele semne se aseamănă cu runele folosite de goţi (geţi) şi au zis că ŞI ACEST TEZAUR (!) este tot a culturii lor.
Repede, pe nerăsuflate, i-au tras o năstruşnică tălmăcire scrierii care sună aşa: “Gutanio wi hailag” (al goţilor stăpîn ocrotitor). Dar literele G, I, L sunt ca formă identică cu cele de pe vasul de la VINCA din mileniul Vll î.e.n., deci după zicerea lor năucă, goţii ca strămoşi ai germanilor – altă FĂCĂTURĂ care a falsificat istoria Europei – erau şi în acele vremuri uitate de istorie pe cursul inferior al Dunării, fiind primul popor al Europei, aşa cum se chinuie nemţii de vreo 150 de ani să-i lumineze pe toţi locuitorii bătrânului continent. Iară noi, ca nişte proşti datorită istoricilor trădători și mincinoși, am rămas iarăşi pe nicăieri sau pe dinafara istoriei şi civilizaţiei Europei.
Tezaurul de la Pietroasa a fost dosit în acea gaură din dealul de calcar, undeva în partea a doua a secolului Vl î.e.n., când ZAMOLXE le-a cerut geţilor să renunţe la folosirea aurului pentru că este aducător de rele. Fiindcă erau obiecte sfinte, ele au fost îngropate și date înapoi MAICII PĂMÂNTEŞTI, de unde au fost primite spre folosinţă atât metalul şi pietrele preţioase.
Parcă neajungîndu-le ce nemernicii le-au ieşit pe gură istoricilor şi arheologilor români despre tezaurul descoperit la Pietroasa, când li s-au pus sub nas KOSONII, au strigat ca loviţi de turbare că aceştia sunt o făcătură romană să le închidă gura geţilor! Cum să nu ne zică H. R. Patapievici că suntem un popor de nimic, când asemenea „specimene“ spun despre orice obiect ce a aparţinut culturii strămoşeşti, că nu este al nostru. Sigur că negându-ne strămoşii nu putem rămâne decât o adunătură de netrebnici sărăntoci, cam aşa cum ne tot aburesc cei întunecaţi mari iubitori de valori getice pe care ei ştiu să le promoveze ca hunice, slave, cazare, sau evreieşti.
Pe monedele bătute de mato KOSON către anii 20 î.e.n. pe una din feţe se află un grup de trei persoane cu o vestimentaţie foarte asemănătoare cu a celor de pe tava rotundă descoperită la Pietroasa. Personajele de pe margini au câte un caduceu în mână ce stă sprijinit pe umăr. Sub picioarele lor scrie KOΣON iar în spatele persoanei din dreapta este scrisă litera “R“. Pe cealaltă faţă a monedei se vede FENIXUL, ca ocrotitorul puterii cereşti pentru neamul ales de Sântu dar şi al ţării Sfinte. El ţine în gheara dreaptă roata sorţii, punctată cu opt sfere mici care reprezintă cele şapte duhuri cereşti create de Tatăl Ceresc şi prezenţa acestuia, ca veghetori ai pământului, iar în gheara stângă ţine un caduceu cu o ramificaţie la capăt, asemănător cu caduceul lui Hermes sau cu cel imprimat pe vechile monezi de argint ale geţilor.
Dar acest ŞOIM SOLAR amintit mai sus îl găsim şi în scrierea esenă TATĂL CERESC:
"Tatăl Ceresc a plantat Sfântul Arbore al Vieţii,/ Care se înalţă pentru veşnicie în mijlocul Mării Veşnice./ Sus pe ramurile sale cântă o pasăre/ şi numai aceia care au ajuns acolo/ şi au auzit cântecul misterios al păsării/ Vor vedea pe Tatăl Ceresc…. şi Tatăl Ceresc/ Ne va acoperi cu penele Sale/ şi noi credem în adăpostul Său…/ Adevărul Său va fi scutul nostru, pavăza noastră,"În textul esen, Tatăl Ceresc chiar se identifică cu şoimul divin, cu penele lui acoperind şi ocrotind pe eseni, adică Frăţia Celui Ales sau RELIGIA GEŢILOR în puterea crucii mântuitoare. Caracteristicile păsării din scrierea esenă le vom găsi mai jos în unele legende mioritice, care dovedesc, fără putinţă de tăgadă, CĂ NU AM FURAT de la NIMENI aceste valori uluitoare, ci ne APARŢIN din moşi strămoşi de mai bine de opt mii de ani!
Că românii adevăraţi nu şi-au uitat credinţele strămoşeşti, este dovedit de Legendele Păsării Măiastre, fiind considerată REGINA PĂSĂRILOR şi TRIMISUL Zânelor pe pământ. Fiind o fiinţă cerească, se lasă foarte greu văzută de oameni, iar frumuseţea ei este atât de mare, că la soare te poţi uita, dar la ea ba! Lumina penelor este unică şi vine ca o mângâiere peste ochii şi inima celui care o priveşte, dar numai unii oameni se bucură de această cinste deosebită, cei chemaţi de Dumnezeu. Pasărea are puteri deosebite dăruite de Tatăl Ceresc pentru a alina necazurile sau durerile celor de pe pământ. Cântecul ei, auzit numai în cele mai mari singurătăţi, poate să aducă întinerirea celor ce l-au ascultat. Ea îşi are sălaşul pe TĂRÎMUL CELĂLALT, acolo unde se judecă sufletele pentru cele săvîrşite în viaţa de pe pămînt.
=> În unele tradiţii mitologice culese de D. N. Popescu, Măiastra este "o pasăre măiastră, a cărei cântare întrece toate muzicile pământeşti şi care are darul de a ghici viitorul şi de a citi în inimile oamenilor". Ca pasăre a sorţii omeneşti şi crainic a morţii, sau călăuzitor al sufletului către dreapta judecată cerească, o găsim amintită în mai multe balade, cum ar fi:
"…Cine m-a afla pa mine/ Om pemintean n-a şi nime/ Numa Pasarea Măiastră/ ş-a zbura maicii-n fereastră/ şi maicii i-a povesti/ Unde mi-am putut muri…"În legenda culeasă de autorul amintit mai sus, Pasărea Măiastră este numită Andilandi, amintind de păstorul Anti care era strămoşul neamului arimin al egiptenilor, iar totemul lor apoi mesagerul ceresc al divinităţii solare era ŞOIMUL DIVIN. Pasărea trăia undeva departe, spre soare răsare în palatul Zânelor din împărăţia ielelor. Despre această pasăre fabuloasă, legendele spun că s-a născut dintr-un ou de aur care plutea pe apele de început, înaintea facerii lumii.
=> O altă legendă mioritică spune că pe meleagurile noastre, în vremurile fără istorie, a trăit un împărat evlavios vrednic şi mare iubitor de tradiţii strămoşeşti. Şi s-a apucat el să zidească o mândreţe de mănăstire, cum alta n-a mai fost spre veşnică pomenire şi mare cinstire, dăruită cu toate podoabele ieşite din mâna omului: icoane poleite cu aur, candelabre de argint, cărţi ferecate, odoare şi toate cele trebuincioase. Numai că supărarea a început să-l chinuie pe împărat fiindcă toate au mers bine până aproape de terminarea zidirii, când turnul se surpa mereu de parcă era un mare blestem la temelia lui şi nu se putea înfăptui târnosirea.
Într-o noapte împăratul visă că turnul nu se va mai surpa dacă în clopotniţa lui va aduce Pasărea Măiastră de pe Tărîmul Celălalt şi o va pune împreună cu cuibul ei, care vor ocroti zidirea de rele şi lichituri. După mai multe încercări nereuşite ale fiilor săi, pasărea a fost adusă de către un ciobănaş şi aşezată în turnul monastirii iar pacea şi bucuria au coborât peste inima împăratului şi a supuşilor.
Rămăşiţe ale acestei culturi fabuloase se mai găsesc încă și astăzi prin cătunele uitate din creierul munţilor unde românii şi-au dus existenţa fără a fi înnebuniţi de "promoţii" şi "monitorizarea" "lumii moderne".
În MUNŢII SEBEŞULUI, pe teritoriul judeţului ALBA, se află sătucul Loman, unde istoria încă nu a dat cu barda în spiritualitatea strămoşească, păstrându-se tradiţii din vremurile când religia geţilor nu era clintită nici de furtuni, nici de întunecaţi. Cimitirul acestui loc de neuitare adevărată este o pagină de istorie vie a trecutului nostru, aşa cum a fost el, şi nu cum ni l-au plăsmuit făcătorii de istorii. Aici la capul mormântului bărbatului necăsătorit, se punea un STÂLP DE LEMN plin de simboluri ale SOARELUI, LUNII şi STELELOR, lucrat foarte asemănător ca formă cu Coloana Infinitului a lui Brâncuşi. Pe vârful unor coloane se mai văd încă cioplite păsări cu aripile deschise gata de zbor spre răsărit, simbolizând sufletul celui decedat, pregătit pentru dreapta judecată cerească, aşa cum se vede şi pe zidul de la schitul Sfânta Ana din Bucegi, la cca. 100 de metri, de unde au fost descoperite tăbliţele de plumb ale strămoşilor mei geţi.
Sătenii spun că sufletul mortului este luat de GAIA şi dus în înaltul cerurilor, în lumea celor care au trecut în tărâmul celălalt, adică a morţilor în trup. În limba română, cuvântul GAIE înseamnă ŞOIM HĂMESIT. Dar zicerea trebuie analizată şi ca un compus din GA cu sensul de PĂMÂNT aşa cum îl aminteşte Eschil în expresia Ma Ga – MAMA PĂMÂNTEASCĂ – şi ia de la verbul a lua. Deci mesajul vechi religios este că pe mort l-a chemat Mama Pământească, cea care i-a dat trup din trupul ei prin naşterea mamei şi acum călătoria lui pe pămînt s-a sfârşit. Dar aceşti stâlpi ascund un sens mult mai profund, pe care marele Brâncuşi cred că îl ştia de la ţăranii din Hobiţa; ei reprezintă coloana de lumină sau axul lumii, Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului, Arborele Vieţii ori Osia Lumii care uneşte cerul de pământ şi prin care sufletele celor morţi se pot înălţa la ceruri prin vârtejul de lumină ce este legătura sfântă între Tatăl Ceresc şi Maica Pământească. Pasărea din vârful stâlpului reprezintă atât sufletul mortului, care sub formă de pasăre se va înălţa la ceruri spre dreaptă judecată şi se va aşeza pe unul din ramurile Pomului Vieţii, dar şi Pasărea Măiastră sau Pasărea de Lumină, Fiul Omului ori Şaue în forma foarte veche, care va călăuzi în ultima călătorie sufletul celui mort către Cetatea Luminii Veşnice sau “Dabo Gio”, cum apare pe tăbliţele de plumb. În aceşti stâlpi vedem o metamorfoză absolută între viaţa pământească a omului supus pieirii prin trup şi viaţa veşnică a aceluiaşi om, învrednicit în fapte de cinste şi laudă cu care se duce la judecata Tatălui Ceresc pentru a primi lor de veşnicie în Cetatea Vie.
În aceste tradiţii şi cultura strămoşească mioritică, şi nu iudeo-creștină, îşi au rădăcinile expresiile noastre de blestem: “înghiţi-te-ar pământul” sau “lua-te-ar Gaia”!
=> În mitologia rusă, jar-ptiţa este o pasăre miraculoasă cu penele ce strălucesc ca aurul şi ca argintul şi cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La miezul nopţii ea se arată în grădini şi pe cîmpii, strălucind ca o mie de luminiţe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de foc mănâncă numai mere de aur care o fac veşnic frumoasă, tânără şi nemuritoare. Când cântă îi cad din plisc perle, trilul ei putând să însănătoşească pe cei bolnavi şi să redea vederea celor orbi. Dar merele de aur se găsesc NUMAI în Mărul Roşu din mitologia NOASTRĂ care este sădit în Marea Veşniciei.
Am avea multe să le spunem celor care ne-au despuiat de toate odoarele strămoşeşti, împodobindu-se cu ele…
Ne-au furat şi Pasărea Măistră a noastră sau Fenixul, care simbolizează sufletele nemuritoare. Ea este o pasăre sfântă care sigur nu a ieşit din ţâşnitoare cu minuni a lui Avraam, fiind asociata Arhanghelului Mihail…
Timpul adevărului va veni negreșit, totul la timpul său!
☀️NIASCHARIAN!- Să renaștem!
Sursa: Olariu Arimin
Adaptare și foto: Carmen Pankau
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu